Problema subfinanțării sistemului public de sănătate ar trebui să se înscrie între primele preocupări ale noului guvern ce se va forma după alegerile parlamentare de duminică.
Sistemul de sănătate din România este în colaps de mai mulți ani, dar întreg dezastrul a fost scos la lumină de criza provocată de pandemie.
În ultimii treizeci de ani a fost construit un singur spital, iar investițiile în sistem au fost direcționate doar atât cât să-l țină la limita supraviețuirii.
Cei 30 de miniștri ai Sănătății din ultimele trei decenii s-au spălat pe mâini, unul după altul, aruncând atât propria incompetență, cât și corupția din sistem în ograda „grelei moșteniri.“
Bugetul public alocă anual, cu mici diferențe de la o guvernare la alta, între 5 și 6% din PIB pentru sistemul public de sănătate, în timp ce media statelor din Uniunea Europeană este de 10%.
Pe primele locuri la acest indicator se situează Germania și Franța, fiecare cu peste 11%.
Asta înseamnă că România alocă anual aproximativ 600 de euro pe cap de locuitor, în timp ce media la nivelul UE este de cinci ori mai mare.
În fața acestui dezechilibru major avem nesăbuința, cultivată de politicienii de mucava, să declamăm că „vrem o țară ca afară“. Ne amăgim, și nu de ieri de azi, că putem arde etapele, dar ne complacem să trăim, asistați și încurajați de rinocerii politici, în scutecele supraviețuirii.
Când bisturiele au culoare politică
Cauza majoră a maladiilor sistemului public de sănătate a fost și continuă să fie politizarea acestuia.
Cei mai mulți manageri ai spitalelor și capi ai direcțiilor de sănătate publică sunt numiți pe criterii politice de guvernele și administrațiile în custodia cărora se află.
Vătafi ai aspirinei și algocalminului, aceștia, fără a generaliza, impun personalului medical din subordine reguli și norme care nu au nimic de-a face cu jurământul lui Hipocrate.
Medici la început de carieră sunt ținuți la distanță de către seniorii care au pâinea și bisturiul în mână. Aceasta este una din cauzele, pe lângă condițiile precare din spitale, pentru care o treime din medicii români lucrează acum în străinătate.
Mulți dintre aceștia motivează că au luat decizia de a părăsi spitalele din România nu din cauza salariilor în primul rând, ci din pricina lipsei de respect cu care erau tratați de superiorii care țineau și țin cu dinții de scaune, din cauza unei iminente ratări atâta timp cât erau ținuți pe tușă pentru că refuzau să se integreze păienjenișului format din clienți politici, din tartori ai saloanelor și sălilor de operație, din profitori de pe urma bolnavilor, din medici corupți, dar feriți de zornăitul cătușelor datorită protecției politice.
Tradiția plicului cu bani strecurat în buzunarele halatelor albe rămâne de actualitate și după ce salariile cadrelor medicale au fost mărite substanțial.
Sunt cazuri în care unii medici au refuzat să opereze bolnavi care nu aveau după ce bea apă și care nu puteau să strângă bani atât cât să acopere baremul șpăgii perceput de chirurgi.
Oameni în suferință au murit cu zile din cauza sistemului corupt, însă crimele din spitale fie nu au putut fi dovedite, fie au fost mușamalizate în complicitate cu oamenii legii.
Ban la ban trage și corupție la corupție asemenea. Sunt rarisime cazurile în care un medic a ajuns după gratii pentru o șpagă exorbitantă.
Unii medici nu primesc șpaga decât după ce intervenția chirurgicală a reușit. În caz contrar, morții sunt scutiți de taxa pentru viață.
Nu vorbesc aici de intervențiile pe muchie de cuțit, când bolnavul are puține șanse de a supraviețui în urma unei operații. Desigur, nu se poate generaliza, există în continuare mulți medici care nu iau șpăgi.
Trauma de natură financiară a sistemului
În România, cheltuielile totale pentru sănătate însumează 14,4 miliarde de euro pe an, 80% din buget reprezentând salariile personalului medical și auxiliar, în timp ce Germania, de pildă, alocă 360 de miliarde de euro.
În România, din 17 milioane de asigurați medical, doar cei 5,3 milioane de salariați contribuie la bugetul public prin Casa de Asigurări de Sănătate.
Sunt scutite de la plata asigurării, dar beneficiază de serviciile medicale 10,7 milioane de persoane. Rezultă că un asigurat contribuabil ține în spate un asigurat al statului care nu plătește nimic pentru bugetul public pentru sănătate.
Trauma financiară de care suferă sistemul de sănătate este cauzată covârșitor de cele 19 categorii de persoane exceptate de la plata contribuției pentru sănătate.
Aici se încadrează în primul rând cei peste 5 milioane de pensionari în rândul cărora sunt incluși și cei cu pensii nesimțite, între care foștii torționari, magistrații de la CCR, Curtea Supremă de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Public, precum și cei din MapN, Poliție, SRI, SIE.
Instituțiile de forță au fost întotdeauna protejate și răsplătite de guvernele ultimelor decenii, începând cu primul mandat măsluit al lui Iliescu și FSN.
Cea mai mare pensie în România pe anul trecut a fost de 73.890 de lei pe lună, adică în jur de 14.800 de euro. Beneficiarul este un fost procuror comunist, Gheorghe Bălășoiu, fost comandant al Penitenciarului de la Colibași, și reprezintă un cumul de pensii speciale, de magistrat și de militar.
Printre cele 19 categorii de persoane exceptate de la plata asigurărilor de sănătate se numără, alături de pensionari, foștii deținuți politici pe cale de dispariție, beneficiarii carnetului de revoluționar (între aceștia aflându-se și politruci ai zilelor noastre, foști securiști, foști demnitari comuniști care au participat la evenimentele tragice din decembrie ’89 din birourile lor din orașe în care nu s-a tras nici măcar un cartuș), persoanele cu dizabilități, precum și preoții și înalții ierarhi ai Bisericii.
Să pui pe același plan foștii deținuți politici și preoții e o fărădelege strigătoare la cer.
Pe lângă salariile, este adevărat, relativ modeste, slujitorii Bisericii realizează venituri ce nu pot fi cuantificate din daniile credincioșilor ce se regăsesc în casele, automobilele sau conturile ce nu au nimic de-a face cu milostenia.
Să pui pe același plan o persoană fără o mână sau un picior, un nevăzător sau un surdomut cu un preot care ușurează credincioșii de bani în numele lui Hristos e o blasfemie.
Dar se știe că preoții, cu precădere cei din mediul rural, sunt printre cei mai eficienți agenți electorali. S-a dovedit și la alegerile de duminică. De aceea, politicienii îi scutesc pe donatorii de credință de plata contribuției la bugetul sistemului de sănătate.
Serviciu contra serviciu, așa cum reiese și din finanțarea construirii a mii de biserici după decembrie ’89.
Problema subfinanțării sistemului public de sănătate ar trebui să se înscrie între primele preocupări ale noului guvern ce se va forma după alegerile parlamentare de duminică.
Sistemul medical trebuie regândit din temelii, pornind de la eliminarea mai multor categorii exceptate de la plata contribuției pentru sănătate.
Pandemia ne-a prins pe picior greșit, explicit s-a grefat pe nepăsarea și corupția politicienilor, dar și a tartorilor spitalelor cu bisturiul într-o mână și cu șpaga și directivele de partid în amândouă.
Autor: George Arun