Avertisment de la psihiatru: Covid ne poate traumatiza la fel ca pe soldaţii întorşi de pe front, chiar dacă nu facem boala

Pandemia de Covid-19 ne afectează nu doar direct, prin îmbolnăvire, ci și indirect, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul militarilor care n-au pățit nimic, dar care și-au văzut camarazii uciși pe front.

”Toți contemplăm în epoca digitală tragedia umană dată de Covid”, iar ceea ce raportează oamenii, de la probleme în reglarea somnului și până la gânduri legate de moarte, ”este identic prin manifestare cu ceea ce noi știm despre tulburarea de stres post-traumatic complexă”, spune medicul psihiatru Gabriel Diaconu.

La scurt timp după declanșarea pandemiei de Covid-19 psihiatrii din toată lumea avertizau că urmează un tsunami de boli mintale, la nivel mondial și ne făceau o serie de recomandări, valabile și azi.

A trecut un an și jumătate de atunci, dar încă nu a fost elaborat la nivel internațional un set de măsuri care să ne ajute să depășim cu bine această perioadă traumatizantă, care nu dă semne că se va încheia prea curând.

Nu poți să dormi? Te doare capul din senin? Ți-e frică să mai ieși din casă? Ai uitat ce trebuia să faci neapărat? Nu poți să te oprești din mâncat, deși ai luat deja vreo 10 kg? Te gândești dacă nu cumva ar fi mai bine să termini cu toate astea, fiindcă oricum viața ta nu mai are niciun sens?

Nu te speria, nu ești singurul. Sunt doar câteva dintre manifestările tot mai des întâlnite în jurul nostru și care îi îngrijorează pe psihiatrii din toată lumea.

”Propunerea mea este că asistăm la o epidemie paralelă, deocamdată ne-sancționată, de tulburare de stres post-traumatic complexă (PTSDc) (...) Este o marcă a ”războiului sanitar” dus în ultimele peste 20 de luni. Și face altfel de ravagii”, a scris dr. Gabriel Diaconu într-o postare pe Facebook care a generat mai multe comentarii interesante.

ADVERTISING

”Ajutați-ne să ne ajutăm singuri, înțelegând ce ni se întâmplă”, i-am spus medicului psihiatru Gabriel Diaconu, invitându-l să ne explice mai multe în cadrul unui material pe care vă invităm să îl parcurgeți în continuare într-un format inedit - cele mai importante declarații, însoțite de argumente și detalii suplimentare prezentate în format audio:

Instituțiile internaționale deocamdată propun un inventar de simptome, unele apropiate, altele disparate, pe care le pun în zona de interes în ceea ce privește definirea long-Covid.
Sunt anumite lucruri care urmează direct afecțiunii și care pot să fie cu ușurință clasificate drept sechele Covid, dar celelalte semne și simptome sunt mai degrabă dintr-o zonă de reacție psihologică post-traumatică la boală, în contextul pandemiei.
Ceea ce raportează oamenii (probleme în reglarea somnului, stări de încordare nervoasă, iritabilitate, pesimism, apatie, diverse simptome somatice nespecifice – dureri de cap, dureri de burtă) toate, toate, sunt regăsite cu fidelitate în reacția la traumă.
Or, trauma individului, așa cum o înțelegem noi în psihotraumatologie, poate să fie prin expresia directă (suferința când i se întâmplă boală, accident, necaz) dar și prin contemplarea ei, prin empatie la o altă ființă umană.

Să luăm un exemplu, prin analogie: în momentul în care o persoană este într-un teatru de luptă, poate că este împușcată și va avea o suferință în urma leziunilor date de proiectil sau poate că își vede camaradul împușcat și va avea o suferință ulterioară, posibil la fel de severă, fără să fi avut vreo leziune, cuvântul cheie fiind contemplarea.

ADVERTISING

Toți contemplăm în epoca digitală tragedia umană dată de Covid, toți. Este acest mediu, care este un mediu nou, fără precedent în istorie, care a facilitat răspândirea cu viteză uluitoare a știrilor despre Covid, în timp real, dar și cu un element de amplificare, de rezonanță, pe care Internetul îl dă, prin rețelele de socializare, prin cuplul informațional text+video (de multe ori, imaginile spun mai mult decât 1.000 de cuvinte) și prin corolarul acesta al deznădejdii și al terorii în rândul mulțimilor (mulțimi afectate sau nu de catastrofă).

Constanta psihologică în mod obligatoriu se însăilează și pe o structură culturală oarecare aparte. Au fost comunități care s-au adunat, s-au mobilizat, au făcut față într-un anume fel psiho-fiziologic pandemiei, dar au fost și comunități care au fost învrăjbite, sparte, atomizate de experiența pandemică.
Au fost țări al căror răspuns a fost unitar, dar și țări care au picat pradă discordiei. Și când observi genul ăsta de discordie cu privire la o amenințare, vezi deja o altă toxină – toxina anomică, anomia socială, retragerea individului din ființa lui comunitară anterioară. Fiecare pentru sine. Individul nu mai face parte dintr-un neam, nu mai face parte dintr-o comunitate, e singur sub soare, singur cu problemele și grijile lui.
La momentul de față semnalul de alarmă pe care îl trag eu este, pe de o parte, cu privire la fenomen, dar pe de altă parte și cu privire la penuria de servicii.
Penuria de servicii nu e doar românească, e internațională.
Îmi aduc aminte când a fost primul val Delta, în India. Președintele în exercițiu al Asociației Mondiale de Psihiatrie WPA (nu europene, nu românești, nu bucureștene!) , Afzal Javed, ne-a scris tuturor și ne-a descris situația din India și ne-a rugat pe absolut toți din lista lui de e-mail să ne gândim cu ce putem contribui, cu absolut orice, pentru că situația în țara lui e absolut dezastruoasă.
Lucrul ăsta este relevant. Dar nu numai în India, am avut semnale, mesaje care au circulat din absolut toate țările. (...) Germania, Franța, rând pe rând au dat semnale în ultimii doi ani că ceva se întâmplă profund și dramatic în viața cetățenilor lor.

ADVERTISING

Încă nu există un set de recomandări. Mie mi se pare că, în mod inacceptabil, în continuare comunitatea internațională de practică este pasivă.
Pe cât de mari sunt organismele, pe atât de mare este inerția lor. OMS și societățile de resort din lume au fost șocate, cred eu, și toate ghidurile și recomandările rămân la un nivel foarte rudimentar cu privire la ordine și prioritatea lucrurilor.
Long-Covid a devenit un fel de habitat pentru un cluster de semne și simptome tocmai dintr-o pudoare politică în a numi epidemia psihiatrică pentru ceea ce este – o epidemie de boală mintală - pentru că nu vrei să adaugi la Covid și o pandemie psihiatrică.
Repet, cred că este o pudoare politică. Eu ca psihiatru nu am cum să o văd altfel, pentru că îi recunosc manifestările intim similare celor pe care le-am văzut la persoane întoarse din teatre de operațiuni, la persoane care, individ cu individ, au suferit drame existențiale personale. Și aici vedem drama existențială personală multiplicată cu un ordin de magnitudine de ordinul zecilor sau chiar sutelor de mii.

Vă citesc, rând pe rând, criteriile de diagnostic din ICD-11, manualul internațional de diagnostic al bolilor, la capitolul tulburări de stres post-traumatic complex, criterii de diagnostic recunoscute de OMS.

Cele mai comune semne de PTSDc sunt:

Perioade de depresie intensă, gânduri legate de moarte sau amândouă
Dificultăți în gestionarea impulsurilor emoționale
Tendința de a te vedea într-o lumină negativă sau pesimistă
Scăderea stimei de sine
Sentimente repetitive, recurente și persistente de vină sau rușine
Pierderea credinței în sistemul personal de credințe sau în anumite repere morale

În ceea ce privește simptomele clinice, sunt trei clase mari:

Simptome intruzive (tulburări de somn/coșmaruri, flashback – amintiri)
Simptome de evitare (amorțeală emoțională, stări de disociere, evitarea activă a anumitor stimuli potențiali care să declanșeze panică, anxietate)
Simptome de tip hiperreactivitate neurovegetativă (hipervigilență, tulburare calitativă și cantitativă a somnului – insomnie, simptome psihosomatice, dureri de cap, dureri abdominale, tulburări ale comportamentului alimentar, libido ș.a.m.d.)

Dacă le pui pe toate unele sub altele, vei vedea că la capitolul Long-Covid nespecific, ceea ce descriu organismele internaționale este identic prin manifestare cu ceea ce noi știm despre tulburarea de stres post-traumatic complexă.

Problema pe fond nu este când apar în mod tranzitoriu, după un șoc emoțional dat de boală sau de moartea unei persoane dragi etc. Pentru majoritatea oamenilor ele vin și trec, și poate că rămân 1-2 simptome sau rămâne o problemă care durează mai mult timp și pe care unii o duc la psiholog. Problema e că pentru unii oameni simptomele astea devin debilitante și intervin în activitățile lor zilnice, iar severitatea tulburării de stres post-traumatic face ca oamenii să ajungă în nevoia de a primi asistență psihiatrică.
Eu de asta spun că este o criză umanitară planetară: Asistența psihiatrică pentru foarte multe țări și pentru foarte mulți oameni rămâne un lux. Nicio țară pe lumea asta nu are un sistem de sănătate mintală calibrat unei catastrofe de proporția asta. Nici măcar o țară.
Președintele Macron a spus cu jumătate de gură: Ne gândim să introducem psihologi în problema asta. Dar nu sunt nici ei calibrați la așa ceva.
În România, un studiu populațional ar putea să evidențieze undeva la 3-500.000 de cazuri, majoritatea nu sunt absorbite de sistem, noi suntem undeva la 1.300-1.500 de psihiatri. Asta înseamnă câteva sute de cazuri per psihiatru. Nu este imposibil, dar fără o strategie națională de politici publice de sănătate și de sănătate mintală nu se va întâmpla.
Vorbeam de anomie mai devreme, oamenii sunt pur și simplu lăsați să sufere cu tulburarea lor de stres posttraumatică. Și mi se pare injust, ca medic, că facem treaba asta. Și mi se pare că, o dată în plus, stigma psihiatrică face ca oamenilor să li se dea ’partea scurtă a bățului’ – gândim că este rușinos să admitem că avem o problemă națională (și europeană și mondială) de sănătate mintală și mai bine le spunem oamenilor că sunt ok decât să le spunem că sunt ’nebuni’.