A plecat. Este primul președinte al României care demisionează. În plină furtună prin care trece țara, președintele a spus sec „La revedere!” și a plecat. Auster, nemțește, fără lacrimi, fără pupat steagul, fără îngenucheri.
Să ne înțelegem, nu a demisionat „eroic”, pentru că ar fi vrut să ajute neapărat pe cineva aflat în impas (de exemplu, pe neinspirat-alesul candidat al coaliției de guvernare) sau ceva anume (guvernul compromis de scandalul Nordis, reformele paralizate, societatea derutată, economia gâfâind, educația deteriorată, statul de drept decredibilizat, instituțiile slabe, sau România în ansamblu, în așteptarea naivă a lui „Godot”), ci dintr-un motiv mult mai mărunt, personal. Pur și simplu s-a temut de suspendarea sa în parlament, a cărei procedură trecuse deja de birourile permanente și urma să intre în plen, și apoi de demiterea prin referendum, care ar fi fost un dezastru pentru el și pentru confortul vieții lui ulterioare.
Se temea că vor exista voturi pentru suspendare inclusiv de la parlamentari din interiorul coaliției. I s-a confirmat asta din PSD, PNL și UDMR, chiar în dimineața de 10 februarie. Iar la referendum știa că ar fi fost cu siguranță „măcelărit” la vot de poporul furios. A demisionat, așadar, pentru el însuși. A ieșit din scenă, așa cum am anticipat într-un interviu din octombrie anul trecut (fără să intuiesc detaliile ieșirii, bineînțeles), pe o „ușă laterală” a istoriei, evitând astfel să fie scos „pe brațe, pe ușa din spate” a palatului prezidențial.
Nu, nu era ilegitim în funcție, nu asta a fost problema lui Klaus Iohannis. Problema principală a fost uriașa lui prăbușire de suport popular, începând din toamna lui 2021, când și-a trădat alegătorii anti-PSD și a adus PSD la guvernare. CCR nici măcar nu i-a prelungit mandatul (nu era nevoie), pentru că, la art. 83 (Durata mandatului), Constituția spune că mandatul președintelui durează fix cinci ani dacă există un președinte nou ales și, respectiv, până la depunerea jurământului de către noul președinte ales, dacă la cinci ani nu există un președinte nou ales.
A fost pentru prima dată, după adoptarea Constituției în 1991, când ne-am aflat în cea de-a doua situație a duratei normale a mandatului și de aceea multă lume nu cunoștea sau nu a înțeles (sau s-a făcut că nu înțelege, din motive subiective de partizanat sau de ură față de fostul președinte) ce prevede Constituția. Chiar dacă CCR nu ar fi spus nimic despre mandatul președintelui în decizia de anulare a alegerilor prezidențiale din 6 decembrie, Iohannis tot ar fi trebuit să rămână în funcție, nu datorită/din cauza CCR, ci pentru că așa prevede limpede Constituția, neexistând un președinte nou ales care să poată depune jurământul.
Cea mai bună dovadă practică a justificării depline a existenței art. 83 (b) este că, pe 21 decembrie 2024, când s-au împlinit cinci ani, Klaus Iohannis nici nu avea cui să predea funcția. Senatul, abia constituit, nu avea încă președinte la data respectivă, deci nu ar fi putut exista nici măcar un președinte interimar. Atunci când a fost gândită, Constituția trebuia să se asigure că țara nu poate rămâne în niciun caz și în niciun moment fără președinte, de aceea a fost introdus în 1991 aliniatul b al art. 83, pentru siguranță.
În principiu, legea obligă la organizarea de alegeri prezidențiale înainte de încheierea mandatului de cinci ani, pentru a opera în termenii obișnuiți ai alin. a, dar pot exista, iată, situații neprevăzute (ca cea din decembrie 2024, în care alegerile au fost anulate) în care, la împlinirea termenului de cinci ani prevăzut la aliniatul a, nu există un președinte nou ales care să poată depune jurământul în ziua respectivă. Prelungirea mandatului (alin. c), în caz de catastrofă sau stare de război, este cu totul altceva, nu a fost cazul acum. Klaus Iohannis nu a avut așadar mandatul prelungit de CCR, ci unul normal, din care a demisionat. Dar aceste detalii nu mai contează acum. A demisionat pe 10 februarie și a plecat pe 12 februarie, fără să-l regrete nimeni, nici cei de la putere, și cu atât mai puțin cei din opoziție sau cea mai mare parte a poporului.
A făcut, incontestabil, unele lucruri bune în politica externă și de securitate (judecata istoriei va fi din ce în ce mai blândă cu el, pe măsură ce vor trece anii), pe care probabil unii le consideră astăzi normale și banale, dar a greșit enorm pe plan intern și în relația cu oamenii, ceea ce probabil va fi uitat. Infatuarea și autosuficiența l-au făcut să nu poată vedea dincolo de măreția propriei sale persoane. I-a ignorat pe cei care l-au ajutat în etapele inițiale, în schimb a promovat oameni în politică pe criterii dubioase.
Chiar a crezut că este ales președinte pentru meritele lui profesionale, politice, științifice sau intelectuale, pentru viziunea lui, a crezut că a dat concurs pe funcție, cu grile și bibliografie, a crezut că „i se cuvine”. Nu și-a dat seama niciun moment că a fost acolo strict pe seama voturilor anti-PSD din 2014 și 2019, cu misiunea de a ține PSD departe de putere. A eșuat, din perspectiva misiunii politice prioritare pe care i-au încredințat-o alegătorii și pe care el însuși și-o asumase public, cu geacă roșie sau fără, când avea nevoie de voturile celor șase milioane de alegători anti-PSD.
A rezolvat vreo problemă demisia lui Klaus Iohannis? Nu, niciuna în afară de propria lui problemă privind riscul demiterii prin referendum. Oricum ar fi plecat Klaus Iohannis, cu sau fără demisie sau demitere, România rămânea astăzi debusolată și prinsă în vârtejul marilor schimbări din interior, din Europa și din lume. Un cumul nefavorabil de împrejurări interne și internaționale agravează impasul în care a intrat România, la sfârșitul deceniului Iohannis. Nu disperăm, dar ar fi complet irațional să nu fim îngrijorați. Nu cedăm presiunii tot mai agresive, dar ar fi aberant să o ignorăm. Nu ne schimbăm valorile, idealurile și direcția, dar ar fi contraproductiv să nu fim realiști și pragmatici.
Citeşte integral analiza România după Iohannis. În vârtejul marilor schimbări (sau En attendant Godot, în varianta românească) scrisă de Valentin Naumescu pe centrulpolitic.ro.