Dacă nu am fi ieșit în piață atunci, astăzi ne-am fi uitat frumos la vaccinul Sputnik. Oamenii buni sunt mai numeroși decât ceilalți - Interviu Video

Dacă nu am fi ieșit în piață atunci, astăzi ne-am fi uitat frumos la vaccinul Sputnik. Oamenii buni sunt mai numeroși decât ceilalți - <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">Interviu Video</span>

Oamenii buni sunt mult mai numeroși decât ceilalți, dar noi îi vedem pe ceilalți care ne otrăvesc viețile, pentru că răul pare că acoperă tot, ca negrul, când, de fapt, sub el sunt culorile celor care au răspuns unui apel pe Facebook și au salvat casa unui băiat de 18 ani, care tocmai își înmormântase mama.

Este povestea unui bine care și-a luat-o complice pe Ioana Nicolaie, scriitoare care, plecând din nordul transilvan cât mai departe, a înțeles că tocmai despre asta trebuie să scrie, despre copilăria de dincolo de munții peste care nu era niciun drum.

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

Sunt a patra din cei doisprezece copii ai unei «mame eroine». O vreme am crezut că toate greutățile prin care-am trecut în copilărie m-au făcut mai puternică. Dar azi știu că tăietura făcută în scoarța copacului tânăr nu poate decât să crească, oricât ne-am lupta să schimbăm asta. Și crește.

Ioana Nicolaie, scriitor

Ioana Nicolaie s-a născut în Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud. Scrie poezie, literatură pentru copii și este autoarea unora dintre cele mai autentice și tulburătoare cărți pentru oamenii mari care sunt puși în fața monstruozității unei dictaturi ce a distrus tați și mame, a frânt destine și i-a făcut pe copiii din sate sau mici orășele patriarhale să vrea să fugă cât mai departe. Iar unii au reușit, pentru că a venit Revoluția.

Ioana Nicolaie, recitindu-vă cele trei cărți din trilogie, și o să-i spun trilogie, deși ele nu au fost gândite astfel de la început, am avut în față imaginea aceasta duală a satului românesc: pe de o parte, e un loc pitoresc, idealizat și, pe de altă parte, e locul de unde te simți presat să pleci, dacă te-ai născut acolo. Pare că nu există cale de mijloc.

Lucrurile sunt foarte schimbate astăzi, pentru că am o mulțime de prieteni care în timpul pandemiei s-au dus în localități din apropierea Bucureștiului și mai departe, pentru că stilul nostru de viață ne permite, astăzi, să procedăm așa. În trecut nu am fi putut, este un lucru care vine din oportunitățile pe care le ai în aceste lumi mici în care tu, de fapt, nu te poți dezvolta până la capăt. Nu poți să-ți umpli forma. Poți să faci lucrurile specifice acelor locuri, poți să le faci maximal, să te faci un mare cultivator de mere, dar nu vei putea să mergi la expoziții și concerte, pentru că ele sunt în marile orașe. Este simplă această explicație, raportată la trecut.

În trecut trebuia să pleci ca să-ți faci studiile, apoi alegeai dacă te întorci sau nu.

Noi plecăm în discuția aceasta de la literatură și de la cele trei cărți, Pelinul negru, Cartea Reghinei și Tot înainte, despre nordul meu transilvan, care s-a așezat într-un fel de trilogie neașteptată, niciodată nu aș fi bănuit că ele vor fi legate cu un fir atât de puternic și că, deși sunt izolate, sunt povești diferite, fundalul le leagă foarte puternic. Ca să pot să scriu aceste cărți, a trebuit să mă îndepărtez foarte tare de acel loc. Mi-am dorit, în copilărie, să plec la facultate la Cluj mai întâi, apoi mă gândeam de ce nu la Iași, pentru că e foarte departe și scap, vreau să plec cât mai departe. Pe urmă m-am gândit la București, e cel mai departe, chiar e capătul țării, față de nordul meu, exact din punctul acela unde pui harta în cui.

Este motivul pentru care am venit la București. Voiam să mă despart tranșant de trecut, de biografie, de locuri. După ce am ajuns, mi-am dat seama că, de fapt, totul este în mine și pe măsură ce mă îndepărtez, e ca-ntr-o carte a lui Michael Ende, Uriașul părelnic. Este un uriaș care, de fapt, nu e uriaș, e un joc cu perspectiva: la depărtare, când îl vezi, el pare uriaș, dar pe măsură ce se apropie, ajunge la înălțimea obișnuită. Ei bine, acest uriaș părelnic al vieții mele, pe măsură ce mă îndepărtam, devenea tot mai uriaș, era centrul de gravitație al intereselor mele, al tot ce eram eu, de fapt. Da, aveam de rezolvat niște lucruri care țin de subteranele minții noastre, pentru că harta noastră interioară se pune cu tot desenul ei încă de la vârste foarte, foarte mici și bineînțeles, fiind preocupată de interioritatea mea, trebuia să ajung și acolo.

M-am pomenit deodată foarte fericită că eu înțeleg nu doar limba acelor locuri, care e diferită, până la șase ani am vorbit în subdialect, dar nu puteam aprecia asta când, la școală, ni se spunea mereu „e greșit să vorbești așa” și erai corectat, pentru că învățai limba literară. Îți interiorizai și ideea de greșeală: este rău acest fel de a te exprima.

Uriașul meu vorbea în subdialect și mi-am zis vai, e extraordinar, eu știu lucrurile astea, eu știu, de fapt, cum viețuiau oamenii de acolo, eu le știu poveștile, legendele, le știu miturile, eu am trăit în ele. Și am înțeles brusc cât de norocoasă sunt. Am trecut, de fapt, printr-o lume fantastică, am traversat-o.  

Satul bunicilor mei era peste munți și în Tot înainte recuperez și partea de viață petrecută acolo. În clasa a treia, am fost luată de bunica mea, ca s-o ajute pe mama. Eu sunt dintr-o familie numeroasă, eu sunt a patra din cei 12 copii ai familiei și mama, în acea perioadă, trebuia să stea mai mult prin maternități, prin spitale, fie pentru că avea ea însăși probleme, fie pentru că nou-născuții aveau probleme și atunci bunica, pentru a da o mână de ajutor, a zis să merg să fac un an de școală la ea, în satul de unde venea mama. A fost o experiență extraordinară, am cunoscut o altă față a oamenilor, de dincolo de munte. Acolo era un lac, se numește Apa albastră, care a apărut brusc într-o noapte și era extraordinar de adânc, pentru că el a apărut peste o săpătură minieră. Această Apă albastră era fabuloasă pentru că acolo, în adâncurile ei, erau somni. Avea și un mare păcat, acolo mureau copii, pentru că se duceau vara la scăldat în această apă.

Sunt lucruri despre care eu nu am scris, dar erau atâtea povești legate de acea apă, în dedesubturile ei rămăseseră utilajele cu care s-a săpat în trecut, atunci când a apărut apa.

Poveștile fantastice țineau de arătări de trei metri, cu care te puteai întâlni. Întotdeaua mi-a fost frică, și am păstrat frica asta, nu neapărat de fantome, ci de alte prezențe, pentru că eu am crescut foarte aproape de un cimitir și întotdeauna, ca să ajung acasă, dacă mă grăbeam, treceam prin acest cimitir foarte mare. E un cimitir pe care eu îl visez.

Un alt fel de frontieră, nu geografică, pentru că Sângeorz-Băi e și o localitate de frontieră.

Eu am trăit toate aceste lucruri în copilărie. Nu mai zic, în perioada Paștelui, cum trebuie să-ți pui haine pe dos, ca să nu vină răul de peste an. Tot felul de tradiții și obiceiuri care aveau sens, care însemnau de fiecare dată ceva, toate sunt colosale pentru mine.

Nu am știut niciodată că e o localitate de frontieră, până acum câțiva ani, când una dintre surorile mele voia să-și întabuleze un teren și i s-a spus că nu se poate, pentru că e la mai puțin de 30 de kilometri de graniță. Or, noi asta habar nu aveam. În zona aceea, trecând peste munți, nu existau drumuri. Munții erau acolo dintotdeauna. Nimeni nu trecea peste acei munți.

Care închideau practic o lume. E acest sentiment că „satul” este complet despărțit de oraș, de restul lumii, e ermetic, e între munți.

Iar asta suprapunându-se pentru faptul că satul nu era sat, era oraș satul în care am trăit eu și că el era plin de turiști. Sângeorz Băi e un oraș care, pe vremea Imperiului, era o stațiune glorioasă. Când citești în Ion, al lui Rebreanu, scenele care se petrec acolo, te gândești: cum, la 1800, te puteai duce să-ți petreci vacanța cu toată familia de 15 oameni, închiriind două pensiuni și având cele mai bune condiții, în acest orășel? Da, erau opțiuni, erau restaurante, erau ape minerale folosite pentru diverse boli. Aceste povești le avem mai ales în Rebreanu, pentru că el și-a petrecut acolo vacanțele. Există fotografii în care apar alți scriitori ai noștri în acest orășel.

În momentul în care au înlocuit clădirile tipice cu hotelurile noi, monstruoase, cu 1.000 de camere, plus pensiunile care mai rămăseseră, totul s-a schimbat și acest loc devenit o stațiune plină de oameni străini, turiștii, m-a provocat literar. În Tot înainte, fetița Arsenia este personajul urmărit în carte de la 5 ani până pe la 15, 16 ani, cartea se termină în decembrie 1989, când personajul narator, pentru că Arsenia povestește toate lucrurile, habar nu are că urmează Revoluția. Pentru ea, viața este trasată, ea știe că nu va putea fi nimic din tot ce și-a dorit pe parcursul ei, ci va ajunge ceva ce era trasat de la bun început. Înțelege că nu a avut multe opțiuni sau opțiunile ei au fost atât de iluzorii.

Noi știm că ea va pleca, citind cele trei cărți nu cronologic.

Cartea se termină înainte de asta. Am și fost întrebată la lansarea cărții, de Cătălin Striblea, ce a urmat în viața acestui personaj. Și răspunsul meu a fost că a urmat Revoluția, Revoluția a schimbat practic lumea.

S-a schimbat orășelul acesta, perceput rural, pentru că Arsenia se uită cu jind la copilăria de la blocuri, la pijamalele cu donalzi. Asta cu pijamalele este foarte interesant, după aceea m-am gândit dacă toate subtilitățile acestea, dacă nu sunt marcate, pot fi înțelese de un cititor genuin, pentru că nu trebuie să trăiești experiența comunismului, a unei lumi totalitare, ca să poți să pricepi măcar parțial ce a fost acolo. Și aici e ceva de felul acesta, pijamalele acestea de la spital, cu Donald Duck, și batista pe care o găsește Arsenia, care are imprimată pe ea personajul Mickey Mouse. Ce e în subteran e altceva: copiii acelor vremuri nu aveau nici astfel de batiste, nici astfel de pijamale, pentru că ele nu se făceau la noi. Personajele acestea erau personaje capitaliste. În anii aceia, ele erau abia sugerate.

Copiii puteau să-l vadă pe Donald Rățoiul la televizor, dar în doze extrem de mici și foarte controlate. Nu puteai să vezi chiar orice. Totul era ideologizat și subversiv, batista aceea de asta este așa iubită de Arsenia, nu pentru că nu ar fi existat alte batiste, toți copiii aveau una, iar pe vremea aceea batistele erau din pânză.

Copiii din anii 70-80 erau chiar obligați să o aibă asupra lor, puteau fi controlați în clasă.

Da, erau controalele de igienă, “batista și unghiile”. Îmi amintesc și discursul Hertei Muller când a primit premiul Nobel, este un discurs centrat pe ideea de batistă. Batista a dispărut din viețile noastre, dar în viața personajului meu ea pică din cer, o găsește în noroaie, impecabilă, are un personaj fabulos, un Mickey Mouse și până la urmă dispare, la fel. Este o metaforă, un simbol, dar sunt lucruri greu de înțeles pentru cineva care nu știe cum erau cu adevărat lucrurile atunci.

În carte nu apare direct nimic ideologic, deși acțiunea este plasată în comunism, noi, ca simpli cititori, nu știm ca regimul era totalitar, Arsenia nu ne spune asta. Iată că ea totuși intuiește că există altceva.

Era atunci mitul “celeilalte lumi”, a lumii de dincolo de granițe. Eu nu am scris toate poveștile de pe atunci, tot ce se zvonea în aceea perioadă, nu le-am scris nici în Cartea Neghinei, nici în Pelinul Negru. Dar toți oamenii știau, într-un fel, că trăiesc nu sub un clopot de sticlă, ci sub un clopot colosal, de metal, din care nu poți să ieși, nu există breșe. Nimeni nu-și imagina că va putea pleca vreodată din țară. Învățam limbile străine la școală fără să avem nimic în acele limbi străine, cărți sau reviste, învățam după manual și după ce ne spuneau profesoarele, cu sentimentul că sunt limbi moarte, precum latina. Adică tu nu aveai cum să le folosești, învățai la școală franceza, dar nu avea să-ți folosească niciodată la nimic, pentru că nu aveai să vorbești vreodată cu un nativ. Cel mult putea să-ți folosească dacă ajungeai la facultate, să citești, atât.

Cine poate să înțeleagă astăzi asta, cine își mai amintește că în anii 80 muzica de la radio era preponderent instrumentală, nu exista nicio melodie în limbi străine, sau foarte rar. Eu îmi amintesc 2-3 piese din acea perioadă, una era Voyage-Voyage, muzică foarte sentimentală. Majoritatea erau reinterpretate de cântăreții autohtoni, - mie îmi plăcea Pittiș , dar de fapt melodia era a lui Bob Dylan- , nu se mai auzeau versiunile originale în limbi străine. Trebuia să rămânem sub acel înveliș metalic, fără să ai măcar ferestruici să te uiți afară. Poți visa, dar asta e o distopie, așa cum e în orice lume totalitară. În orice loc unde se încalcă drepturile omului este la fel. Și astăzi există zone din această lume inimaginabile, nu ne-am putea duce și să înțelegem ce se întâmplă acolo. Omului i se pot tăia încet-încet multe lucruri, de la educație, de la formare, la visuri, până la viață. Lucrurile acestea traumatice sunt greu de rezolvat, singurul lucru pe care-l pot face eu este să fiu vigilentă, să nu-mi bag capul în nisip, să-mi deschid mintea.

De altminteri, ați fost o prezență constantă acum câțiva ani, în Piața Victoriei din București, la proteste.

În anii aceștia de proteste a fost esențial să mergem acolo, pentru că dacă nu am fi ieșit atunci – și le mulțumesc celor care au făcut-o -, astăzi ne-am fi uitat frumos la vaccinul Sputnik și la prietenia cu tovarășul de la Răsărit. Așa se așază lucrurile la scara istoriei mari. Eu asta pot face, acțiunea civică, atunci când răbufnesc, când mi se pare că este prea mult. Și când mi se pare vital, deoarece acolo e vorba de viitor, de generații, de lumi care pot bascula dintr-odată. Nu mai poți să stai liniștit când istoria te strivește.

Important e să și cunoaștem toate lucrurile acestea, iar eu ce pot să fac este să scriu despre ele, eu sunt scriitoare până la urmă. Mie mi s-a dat să prind partea mea de viețuire într-o dictatură, iar eu pot să povestesc despre ea, dar problema este cum să o fac? Mă întorc la discuția despre ideologie, eu cred că este foarte greșit să o faci de pe poziții ideologice. Când îți apare o istorie literară care de la început îți spune că are o perspectivă ideologică asupra lucrurilor, este ceva suspect. Așa a fost și în anii 50, în stalinism, este vorba de o rearanjare culturală a lumii. La fel, când apare extremismul de stânga, cum sunt cele foarte la modă acum, care-ți spune mai știu eu ce enormitate legată de imaginea femeii în lumea noastră, fără echilibru, fără nuanțe, ai o mare problemă, pentru că știi că lucrurile niciodată nu sunt albe și negre.

Plus că niciodată nu vei avea acces la cititorul care nu a văzut lumea aceea cu proprii lui ochi, dacă îi spui din capul locului că era o lume rea. Mai curând îi lași să afle de la oamenii care trăiau atunci.

Așa este, și nu trebuie să uităm că oamenii trăiau și atunci. Și atunci copilăria era paradisul vieții.

Pare un paradox, pentru că vorbim de copii care erau trimiși să muncească la vârste fragede, la 12 ani, eventual departe de familie, dar ei puteau să fie, în același timp, fericiți.

Asta este copilăria, cu cantitatea ei de lumină, de optimism, cu entuziasmul ei, care sunt extraordinare. Copiii pot fi fericiți în cele mai stranii lumi. Arsenia, personajul meu care își povestește viața, este un alter-ego al meu, vreau să subliniez asta, valoarea de adevăr, mărturia din Tot înainte. Acum câtva timp am primit întrebarea: este adevărată scena cu scoaterea dinților de către învățător? Este o scenă, un fragment din Tot înainte, iar eu am răspuns, adăugând un zâmbet sub formă de emoticon : Da, este adevărat, așa cum toate lucrurile din carte sunt adevărate. Am vrut să fiu onestă.

Care a fost declicul, când v-ați dat seama că puteți intra, nu șovăielnic, ci direct, în literatură, asumându-vă episodul autobiografic? A fost un moment în care v-ați împăcat cu trecutul?

Nu a fost acum, pentru că poveștile mele din cărțile anterioare, Pelinul negru, Cartea Reghinei, sunt cu un miez mult mai emoțional. Acolo a fost greutatea mai mare. În Pelinul negru este povestea unei fetițe care încetul cu încetul descoperă că este diferită. Se naște la trei luni după 26 aprilie 1986, când a fost explozia de la Cernobîl, este un copil cu probleme atât de mari că pare că va muri, însă supraviețuiește și este un copil normal, asta până ajunge la școală și-și dă seama că nu poate citi. Acesta este singurul lucru pe care nu-l poate face. Din acest punct jumătate din carte se petrece într-o școală pentru copii cu nevoi speciale. Cartea are și ea o valoare de adevăr, pentru că eu cunosc personajul, iar pariul meu a fost să intru în mintea sa și să recuperez povestea aceasta, care nu este una ușoară, este o poveste despre copii care sunt diferiți. Copii care sunt scoși din zona în care ne aflăm noi și sunt trimiși după un gard.

Am vrut mult să spun povestea asta. Eram la Berlin, cu soțul meu, cu o bursă care trebuia să ne țină acolo un an, însă am revenit după doar câteva luni, din cauza unor probleme de familie. Eu am început acolo cartea aceasta, pentru că până atunci nu am avut niciodată timp. Acolo îmi duceam băiatul la școală, și până să trebuiască să-l iau, scriam repede. Când terminam câte un capitol, eram atât de tulburată încât nu mai puteam vorbi, deoarece mă coboram atât de tare în mintea acelui copil încât nu mă mai puteam extrage de acolo. Am trăit în mintea acestei fetițe dislectice mult timp, un an și jumătate și a fost foarte greu.

Apoi am trecut la Cartea Reghinei, cea mai grea carte pentru mine, pentru că este cartea mamei. Mama atunci încă era în viață și voiam foarte mult să o salvez, să nu o las să plece. Am început să scriu cu disperare, în ideea că literatura nu doar te salvează, ci te și ține, literatura reconfigurează realitatea, te mai ține un timp. Și da, a ținut-o până am terminat cartea și am putut să-i spun că i-am scris cartea. Acolo a fost cel mai greu.

Întotdeauna mi-am folosit doar o anumită parte a biografiei, în Pelinul Negru sau în Cartea Reghinei a trebuit să ficționalizez, era nevoie de asta. Tot înainte l-am scris și pentru că am fost întrebată de multe ori: aici ți-ai folosit amintirile? Cu referire la Pelinul negru, de exemplu, iar eu spuneam că nu sunt amintirile mele.

Procesul acesta de reconstruire a amintirilor schimbă ceva din amintiri, le dă o altă tonalitate, o notă pozitivă în plus sau una negativă?

Aici este mult de discutat, cât din literatură este autenticitate, fapt trăit. Eu cred că literatura, chiar și în jurnale, este construcție. Prin simpla selecție a cuvintelor, totul este construcție la un scriitor. Este ca atunci când îl întrebi pe un fotograf dacă ceea ce apare în imaginile sale este întâmplător sau controlat. Un fotograf întotdeauna controlează realitatea pe care o fotografiază, chiar dacă aceasta este hazardul, întotdeauna decupează într-un anume fel. Asta face și scriitorul, chiar dacă realitatea ar putea fi transmisă și într-un alt fel, filmată de pildă, mai realist.

Întorcându-mă la Cartea Reghinei. Jocul dintre figura mamei și figura tatălui apare în toate cărțile. Mama eroină, cea care stă cu copiii, aleargă cu ei în brațe la spital, repartizează mâncarea, se asigură că mai sunt provizii. Mai are femeia în zilele noastre forța de a ține lumea pe umeri? În comunism, ne amintim că mamele trebuiau să se descurce și descurcau lumea.

Iar bieții tați se trezeau la 4 dimineața și făceau naveta și se întorceau seara. Este o problemă a mea și ați simțit asta foarte bine, este ceva ce eu încă încerc să îmblânzesc din această relație a mea cu trecutul meu. În Cartea Reghinei se vede foarte bine imaginea mamei, în timp ce a tatălui este o imagine dominant negativă. Cititorii, cei mai mulți dintre ei, îl detestă pe Damian, îl urăsc din răsputeri, deși si acolo sunt elemente care ar putea să-l pună ușor în  altă lumină.

În Tot înainte nu mai este așa, am simțit nevoia să echilibrez un pic lucrurile, m-am simțit vinovată, eu, autoarea.

În Cartea Reghinei se vede jocul: tatăl este mai bun pentru că..., mama este mai bună pentru că.... Este un chin al copilului de a nu fi forțat să aleagă.

În Tot înainte, mama, Reghina, este în fundal. Fetița, Arsenia, al patrulea copil al familiei, care în Cartea Reghinei este copilul care doar ascultă, aici își spune povestea, iar povestea sa este orientată mai mult către exterior.  Firește că existau și celelalte povești despre familie, despre lumea Reghinei, despre lumea fraților, dar ele nu intră în Tot înainte decât tangențial, pentru că alta este perspectiva. Este doar o secțiune, vorbesc doar despre anumite lucruri, iar pe altele le las în fundal. Aici arăt relația Arseniei cu tatăl său, care o învață tot felul de lucruri. Cine va citi cele trei cărți își va putea face o idee despre presiunile psihologice din capul autoarei care trebuie să facă față atâtor presiuni legate de psihologia unor personaje.

Și care își recuperează, cumva, tatăl.

Da, nu am vrut să las lucrurile neterminate, mi s-ar fi părut nedrept.

Eu chiar trăiesc în cărțile pe care le scriu. În literatura pentru copii îmi imaginez lumi și trăiesc intens acolo, îmi știu bine personajele, relațiile dintre ele. Am publicat o carte ce se numește Ferbonia, iar acolo, la sfârșitul cărții, eroii își părăsesc lumea, ies în afara lumii lor, și rămân la sfârșitul cărții cumva suspendați.

M-am simțit datoare să nu-i las acolo, nu era în regulă să-i abandonez așa. Am mai scris o carte special pentru ei.

La fel, în literatura “pentru oameni mari” am scris Tot înainte pentru a mai pune lucrurile la punct.         

Nu ați vrut să vă abandonați tatăl în Cartea Reghinei.

Mi-am rezolvat eroii din cartea pentru copii pentru că am mai scris o carte, pentru ei special, în care pun toate lucrurile la punct și aici, în literatura pentru oameni mari, am făcut Tot înainte, în care încerc, cât de cât, să mai pun niște lucruri la punct, cât s-o mai putea.

Mai e aici o temă dureroasă, cea a risipirii omului în comunism. Eu așa l-am perceput pe acest tată, că nu putea să facă ceea ce ar fi vrut și atunci frustrarea și resentimentul se dizolvau într-o agresivitate latentă.

Este atât de bună observația, mă duce mai ales către destinul pe care îl au frații Arseniei, frații mai mari, mă duce cu gândul la toți oamenii pe care eu i-am cunoscut și care nu au reușit să își ducă până la capăt studiile, pentru că în acei ani, anii 1980, politic nu era nevoie de nu știu câți oameni instruiți superior. Era ca la bucătărie pe tabele: îmi trebuie atâtea ouă, atâta făină, ca să fac cozonacul. Îmi trebuie atâția ingineri, pentru că am de făcut canalul Dunăre-Marea Neagră, atâția doctori, dar nu mai mulți. În schimb, îmi trebuie colosal de mulți muncitori în agricultură și în uzine.

Acești oameni care făceau muncile din uzină, din fabrici, foarte mulți dintre ei erau oameni extraordinari, foarte cultivați, remarcabili, erau oameni cu talente, care nu au ajuns niciodată să își facă studiile superioare. Acești oameni sunt acum părinții noștri. Ei sunt aceia care ne miră, îi mai vedem la emisiuni de cultură generală și ne mirăm câte lucruri știu. Da, pentru că el trebui să fie scriitor, el trebuia să fie artist, pentru că astea erau în el, adunate. Lumea aceea a înghițit foarte multă inteligență, nu a folosit-o, a anenatizat-o și nu i-a dat șanse. Am cunoscut multe astfel de cazuri.

Am scris mai demult un articol în Dilema, în care întrebare era ce voiam să ajung când o să cresc și mi-era limpede: dacă nu era Revoluția, eu aș fi ajuns o croitoreasă, în cel mai bun caz.

Ați amintit de Dilema. Ați scris în ultimul număr un text despre un băiat pe care l-ați ajutat.

A fost o poveste care este dincolo de explicabil, eu încă o vâd într-o cheie de din afara mea, nu eu am ales să se întâmple. Au fost mai multe coincidențe. Este povestea unui băiat care urma să își piardă apartamentul, pentru că el împlinise 18 ani cu o săptămână sau două înainte de a-i muri mama bolnavă de cancer, care luase un credit la bancă, să se trateze. Numai că a murit în două luni și acest băiat a moștenit creditul și i s-ar fi luat apartamentul. Nu avea tată, murise când era mic.

Foarte mulți oameni au reușit să se mobilizeze și să facă binele nemaipomenit pentru acest tânăr. Eu sunt doar o piesă de pe o tablă de șah mai mare și încă mă uit cu uimire către ea.

O să trag și un fel de concluzie: binele este întotdeauna în jurul nostru, el poate fi atins, noi îl putem face și îl și facem, de foarte multe ori. Oamenii buni sunt foarte numeroși, mult mai numeroși decât ceilalți și aici platitudinea e că, sigur, noi îi vedem pe ceilalți și ceilalți ne oripilează și ne otrăvesc viețile, pentru că așa este răul. Răul este ca puterea negrului. Când eram mamă de copil mic, eram uluită de felul în care vedea el lumea. Avea patru ani, picta cu acuarelă și a descoperit negrul. Când a descoperit negrul, mi-a spus: Asta are cea mai mare putere. Și a murdărit toată foaia, a acoperit totul, plecând de la forța negrului. Dar asta nu înseamnă că pe foaia aceea nu mai există, dedesubt, toate celelalte culori.

Răul ne paralizează, asta e.

Eu le mulțumesc tuturor celor care au participat la povestea băiatului din Cluj, pur și simplu de la o postare pe Facebook. Eu, în perioada aceea aveam ceva foarte apăsător în suflet. Nu-l cunoșteam pe acest băiat, toată povestea ajunsese la mine prin telefoane și prin coincidențe. Și mi-a trecut o clipă prin cap, eu sunt aici gaj pentru ceva, să nu cumva să fie ceva neadevărat în povestea asta. Și a fost povestea asta cu mama. Și am zis că dacă mama are legătură cu asta, nu poate fi decât un lucru care trebuie făcut până capăt. Și nu m-am îndoit nicio clipă. Am știut că e ce trebuie. Dar eu nu am niciun merit, meritul îl au oamenii care au donat.

Câți dintre noi facem asta?


Te invităm și pe pagina noastră de Facebook, unde vei găsi multe lucruri interesante, în plus față de site. Îți mulțumim că ne citești!