Înainte ca Donald Trump să-și înceapă al doilea mandat la Casa Albă, Israel și Hamas au reușit să încheie un fragil acord de încetare a focului, dar doar în Gaza, pentru că IDF a lansat o nouă operațiune în Cisiordania. Poate un Trump imprevizibil să apese pedalele pentru pace?
Expertul în Orientul Mijlociu Raluca Moldovan argumentează, în interviul pentru spotmedia.ro, că politica SUA va depinde de echilibrul instabil al puterii din Orientul Mijlociu, care este mai fluctuant decât a fost de zeci de ani.
Palestinienii nu au iluzii că Trump este aliatul lor, dar unii încă speră că un președinte imprevizibil, care operează într-o regiune în plin flux, ar putea permite schimbările atât de necesare.
Raluca Moldovan
Ce înseamnă armistițiul între Israel și Hamas, în termeni de finalizare a războiului? E un armistițiu fragil sau poate o premisă pentru pace?
Acordul de încetare a focului între Israel și Hamas, agreat pe 19 ianuarie 2025, reprezintă un pas semnificativ către de-escaladarea acestui conflict după 15 luni de conflict deschis. Acest armistițiu, facilitat de mediatori din Qatar, Statele Unite și Egipt, a dus la eliberarea ostaticilor israelieni și a prizonierilor palestinieni, marcând o realizare umanitară importantă.
În ciuda acestui progres, rămân destule provocări. Operațiunile militare israeliene continuă în zone precum Jenin, în Cisiordania, ceea ce indică faptul că domeniul de aplicare al armistițiului este limitat la Gaza. În plus, distrugerile extinse din Gaza necesită eforturi semnificative de reconstrucție, iar neîncrederea reciprocă dintre părți este în continuare un obstacol în calea unei păci durabile.
Astfel, deși încetarea focului agreată săptămâna trecută este o mișcare importantă către reducerea ostilităților, o rezolvare cuprinzătoare și de durată a conflictului israeliano-palestinian va necesita un angajament diplomatic susținut și abordarea problemelor fundamentale care stau la baza acestuia, ceea ce nu pare încă a fi cazul. Aș spune, de aceea, că acest acord este undeva la sfertul drumului dintre armistițiu fragil și fundament pentru pace, deocamdată mai aproape de capătul incert al drumului.
Premierul Netanyahu s-a opus încheierii războiului fără a-și îndeplini obiectivele, cel major fiind distrugerea Hamas. Or, vedem că Hamas, sigur slăbită, încă are forțe, la peste un an de război. Este un eșec al lui Netanyahu? Vor exista consecințe politice pentru el? O întrebare e și cum a reușit Hamas să rămână în picioare.
Premierul israelian s-a plasat, de la început, sub tirania unor așteptări uriașe, atunci când a promis că războiul se va finaliza doar atunci când organizația Hamas va fi distrusă în totalitate.
Or, acest lucru este aproape imposibil, dat fiind faptul că Hamas este, înainte de toate, o idee extrem de puternică, care are potențialul de a atrage permanent noi adepți, chiar și în lipsa unei organizații sau a unei structuri formale care să îi coaguleze – ideea că statul Israel nu are dreptul să existe și că trebuie distrus cu orice preț.
În plus, Hamas este tipul de organizație care poate supraviețui în structuri de tip celulă, care acționează oarecum independente unele față de altele, ceea ce îi permite să își continue misiunea chiar și în cazul în care conducerea centrală este eliminată, așa cum a fost cazul acum.
Pentru premierul Netanyahu, probabil cea mai plauzibilă consecință politică va fi pierderea poziției pe care o are acum în fruntea guvernului. Fără îndoială, vor fi organizate noi alegeri pentru Knesset, aș estima într-un interval de maxim șase luni, iar șansele sale de a câștiga suficiente voturi astfel încât să poată forma o nouă coaliție de guvernare, în care să atragă suficient sprijin politic pentru partidul său, Likud, sunt mai degrabă reduse.
Acesta este, cred, unul din principalele motive pentru care această încetare a focului nu a fost agreată mai devreme: Netanyahu știa că finalul războiului poate însemna și finalul carierei sale politice și reluarea proceselor pe care le are pe rol.
În același timp, însă, fracturile din societatea israeliană și în cadrul diasporei evreiești s-au adâncit în cele 15 luni de război - între israelienii seculari și cei religioși, între cei care cer asumarea responsabilității pentru evenimentele din 7 octombrie și cei care încearcă să împartă vina sau pur și simplu să meargă mai departe, între israelienii care par dispuși să facă compromisuri cu palestinienii și cei care nu sunt, între interesele mișcării coloniștilor și ale statului Israel, și între cei care prioritizează caracterul evreiesc al statului și cei care cred că democrația ar trebui să fie forța călăuzitoare a Israelului.
La un moment dat în 2025, Netanyahu și guvernul său vor trebui să înfrunte un moment de răfuială cu propriul popor legat de aceste tensiuni. Probabilitatea ca acesta să continue să evite responsabilitatea și să mențină unită vulnerabila sa coaliție de dreapta scade pe măsură ce fiecare front de război se închide.
Armistițiul a fost prezentat ca o reușită a lui Trump, înainte de inaugurare. În această perspectivă a relațiilor Israel - SUA, a fost un “cadou” al lui Netanyahu pentru Trump, care să seteze viitoarea relație? În primul mandat Trump, relația dintre cei doi nu a fost chiar cea mai bună.
Termenii armistițiului au început să fie negociați cu destul de mult timp înainte ca Trump să își preia mandatul, deci încă în timpul administrației Biden. Dar da, momentul semnării armistițiului poate fi interpretat și ca un fel de cadou pentru Donald Trump la debutul celui de-al doilea său mandat la Casa Albă.
Chimia personală, ca să spun așa, adică gradul de simpatie sau antipatie dintre liderii israelieni (fie că vorbim tot de Netanyahu, sau de succesorul său la cârma guvernumui) și oficialii administrației Trump II va influența, de asemenea, politica SUA față de Israel. Trump îl poate constrânge pe Netanyahu să facă anumite lucruri, cum ar fi să permită accesul necesar al ajutorului umanitar în Gaza, într-un mod în care Biden nu a putut sau nu a dorit să o facă.
În timpul negocierilor pentru încetarea focului, Steven Witkoff, emisarul lui Trump pentru Orientul Mijlociu, i-a adresat lui Netanyahu un avertisment dur, posibil contribuind la finalizarea acordului – chiar înainte ca Trump să preia funcția.
Guvernul actual al Israelului și-a declarat deschis opoziția față de orice formă de statalitate palestiniană și guvernare națională și continuă să impună sancțiuni financiare și politice Autorității Palestiniene, deja slăbită.
Însă, dacă Trump își propune să devieze de la politica lui Biden față de Israel, nu va avea nicio problemă să se implice în politica israeliană pentru a promova un lider dispus să facă compromisurile pe care Israelul le-a evitat până acum. Netanyahu ar putea astfel descoperi adevărul dintr-un vechi proverb arab: „Un dușman rațional este mai bun decât un prieten nebun.”
Oricât de sumbru ar părea viitorul pe termen scurt pentru palestinieni, alte necunoscute vor influența acțiunile lui Trump în Orientul Mijlociu. Printre acestea, cea mai importantă este dinamica regională în schimbare.
Teheranul este în defensivă, iar lupta pentru Siria a intrat într-o nouă fază, în timp ce puterile regionale se grăbesc să-și extindă influența. Israelul a profitat de acest vid prin ocuparea teritoriului sirian și bombardarea depozitelor de arme și a instalațiilor militare din întreaga țară, dar rămâne de văzut în ce măsură va putea influența decisiv noua ordine regională.
Care sunt însă discuțiile privind Gaza, pentru ca un plan de pace fără un plan coerent pentru Gaza nu e posibil, nu? Am văzut ca Abbas vrea să-și asume a guvernarea Fâșiei.
Războiul Israelului din Gaza a slăbit grupurile politice palestiniene pe toate planurile. Hamas nu mai există ca o mișcare militară organizată sau guvern în Gaza (de fapt nu mai putem vorbi de niciun fel de guvern în Gaza) și este acuzat de mulți palestinieni că nu a prevăzut cât de brutal va răspunde Israelul la atacul său, ceea ce a condus la numărul semnificativ de victime civile și la distrugeri pe scară largă.
În Cisiordania, campaniile militare israeliene au decimat celulele Hamas – cu daune colaterale semnificative – în timp ce forțele de securitate ale Autorității Palestiniene au încercat să restabilească controlul în Jenin. Președintele palestinian Mahmoud Abbas și mișcarea sa Fatah sunt mai nepopulari ca niciodată, din cauza anilor de guvernare eșuată, a percepției că nu au dorit să intervină în războiul Israelului și a incapacității lor de a atenua suferința din Gaza, precum și a obstinației cu care se agață de funcțiile pe care le ocupă de două decenii (ultimele alegeri în Gaza și Cisiordania au fost în 2006), care le-au adus foloase materiale colosale prin corupție.
Da, sigur că niciun plan viabil de pace nu poate fi discutat peste capul palestinienilor, dar deocamdată nu există nicio autoritate legitimă și acceptată în rândul acestei populații care să poată vorbi ferm în numele lor.
Indiferent de declarațiile lui Abbas privind asumarea guvernării Gazei, acest lucru, în ipoteza puțin probabilă că se va întâmpla, va fi o chestiune efemeră: populația locală nu îl va accepta ca lider, iar faptul că anul acesta va împlini 90 de ani nu este chiar în măsură să îl recomande pentru o astfel de poziție de mare responsabilitate politică.
Astfel, necesitatea organizării de noi alegeri în ambele teritorii se impune clar, dar existența condițiilor minimale pentru un scrutin liber și corect este o cu totul altă chestiune. Doar după aceea putem vorbi de un reprezentant legitim al populației palestiniene care să stea la masa negocierilor. Deocamdată, însă, populația palestiniană pare condamnată să trăiască într-un fel de purgatoriu pe care l-aș numi „nici război, nici pace”.
În chiar ziua armistițiului, Israel a lansat o nouă operațiune în Cisiordania. Care sunt acolo mizele? Este, de fapt, o dezvoltare a războiului?
Ceea ce se întâmplă astăzi în Orientul Mijlociu poate fi cel mai bine înțeles ca o luptă pentru o nouă ordine regională. De la atacul Hamas asupra Israelului din 7 octombrie 2023, au apărut și apoi s-au prăbușit trei viziuni concurente privind acea ordine: viziunea Hamas, viziunea Hezbollah-Iran și viziunea americană.
Hamas a încercat să declanșeze un război pe mai multe fronturi destinat distrugerii Israelului. Iranul, împreună cu proxy-ul său Hezbollah, a urmărit un război de uzură care să ducă la slăbirea Israelului și să elimine prezența americană din regiune.
Statele Unite, care au susținut ferm Israelul, sperau într-o stabilitate regională bazată pe noi posibilități politice pentru israelieni și palestinieni, normalizarea relațiilor dintre Israel și Arabia Saudită și un pact de apărare între Washington și Riyadh. Niciuna dintre aceste viziuni nu s-a dovedit, însă, viabilă.
Eșecul acestor trei viziuni creează o oportunitate pentru o a patra viziune: viziunea israeliană. Care va fi gradul de succes al acesteia rămâne însă de văzut, pentru că orice ordine regională sau mondială nu se poate schimba decât printr-un conflict mai mult sau mai puțin extins, așa cum istoria relațiilor internaționale ne-a dovedit de nenumărate ori.
În ultimele trei luni, Israelul a început să-și exercite puterea pentru a remodela Orientul Mijlociu. A eliminat capacitățile militare ale Hamas și a forțat Hezbollah să accepte termenii unui armistițiu pe care îl rezistase mult timp, lăsând Hamas izolat și Iranul fără cel mai capabil proxy al său. Israelul a efectuat, de asemenea, lovituri țintite în interiorul Iranului.
Răsturnarea regimului Assad din Siria de către rebeli poate fi înțeleasă, parțial, ca o încercare de a profita de subminarea puterii regionale iraniene de către Israel. Drept urmare, Iranul a pierdut coridorul terestru care se întindea de la granițele sale până la Israel.
Operațiunile IDF în Cisiordania, venite imediat după semnarea acordului de încetare a focului în Gaza, sunt un semnal care se înscrie, aș spune eu, în aceeași logică a viziunii israeliene de remodelare a Orientului Mijlociu pentru a-și maximiza avantajele pe termen scurt, mediu și lung.
Sigur, există o opoziție clară față de Israel în orașele și așezările palestiniene din regiune, ceea ce reprezintă un risc de securitate, dar mai presus de asta, Israelul dorește să transmită un semnal privind angajamentul său militar potențialilor adversari care ar putea organiza viitoare atacuri împotriva teritoriului și cetățenilor săi și să le reamintească acestora de forța sa de luptă.
Desigur, putem lua în calcul și ipoteza că aceste operațiuni sunt o nouă încercare a lui Netanyahu de a se agăța de putere cu orice preț. Dar, oricare se va dovedi a fi adevărul, dorința Israelului de a-și impune viziunea regională rămâne.
Donald Trump a spus în discursul de la inaugurare ca va fi un președinte al păcii. În primul mandat, a sprijinit acordurile Abraham, a fost, așadar, și despre bani, pentru ca Israelul să oprească formarea de noi colonii în Cisiordania. Cum poate arăta acum planul lui Trump pentru Orientul Mijlociu, unde organizațiile proxi ale Iranului sunt în acest moment slăbite?
Pe parcursul campaniei electorale, Donald Trump a promis că „Orientul Mijlociu va fi rezolvat”, dar a oferit puține detalii despre cum ar putea realiza un astfel de rezultat. Orientul Mijlociu pe care Trump îl va moșteni de la administrația Biden a suferit schimbări tectonice.
În ultimul an, Iranul și Israelul s-au atacat direct reciproc pe teritoriile lor, Israelul a dominat militar Hamas și Hezbollah, iar unul dintre cei mai importanți aliați arabi ai Republicii Islamice, regimul Assad din Siria, s-a prăbușit în câteva săptămâni după o jumătate de secol la putere.
Iar palestinienii nu au niciun motiv să creadă că Trump va pune capăt sprijinului neclintit al SUA pentru Israel, deoarece el are un istoric de susținere a Israelului și s-a înconjurat de consilieri foarte pro-israelieni, precum Elise Stefanik sau Mick Huckabee.
Totuși, așa cum am văzut deja în primul mandat, Trump rămâne un wildcard, o variabilă imprevizibilă. Nu poate fi acuzat de a fi contribuit la actualul război al Israelului, se mândrește că este un negociator abil și pare să aibă mai multă influență asupra liderilor israelieni decât fostul președinte Joe Biden.
Arabia Saudită ar putea, de asemenea, să își folosească relația bună cu Trump pentru a-l împinge pe acesta spre recunoașterea nevoilor și drepturilor palestinienilor, dar e prea devreme să speculăm pe această temă.
Mai presus de toate, politica SUA va depinde de echilibrul instabil al puterii din Orientul Mijlociu, care este mai fluctuant decât a fost de zeci de ani. Palestinienii nu au iluzii că Trump este aliatul lor, dar unii încă speră că un președinte imprevizibil, care operează într-o regiune în plin flux, ar putea permite schimbările atât de necesare.
Trump a fost, în general, ambivalent în privința statalității palestiniene, iar tăierile sale de ajutoare pentru palestinieni (gestionate de UnrwA) nu au făcut decât să confirme lipsa lui de interes pentru bunăstarea acestora. Cu toate acestea, el pare să creadă că acordurile politice pot fi subordonate (sau eventual să decurgă din) interese financiare și economice comune. Astfel, orice nou „acord al secolului” va fi bazat pe un compromis între drepturile suverane palestiniene și prosperitatea economică. De asemenea, va depinde de convingerea palestinienilor că niciun alt acord nu ar fi fost posibil.
Dacă Trump propune o versiune actualizată a planului său din 2020, nu va exista o unitate politică palestiniană care să i se poată opune eficient. De asemenea, este puțin probabil să existe o opoziție semnificativă din partea altor guverne din regiune, mai ales acum că „axa rezistenței” – Iranul și aliații săi (Hamas, Houthi, Hezbollah) – a fost scoasă din joc.
Având în vedere că țările arabe au reacționat anemic la războiul Israelului, dacă va veni momentul, liderii arabi vor fi probabil dispuși să exercite presiunea necesară pentru a insista ca palestinienii să semneze un acord cu Israelul, conform condițiilor impuse de Trump. În schimb, aceștia ar putea obține concesii, precum garanții de securitate sau ajutor economic și militar.
Mai important, următorii pași ai lui Trump vor fi influențați de direcția în care se îndreaptă lucrurile în Israel. De la atacul Hamas, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a reușit să mențină Israelul într-o stare de răzbunare oarbă. Conform unui sondaj Gallup, 64% dintre israelieni se opun acum soluției cu două state, față de 30% în 2012.
Guvernul Israelului este dornic să demonteze orice pretenție de statalitate, instituții și guvern palestinian. Membri ai guvernului, precum ministrul finanțelor Bezalel Smotrich și ministrul securității naționale Itamar Ben-Gvir, au propus restaurarea coloniilor israeliene din Gaza, relocarea a sute de mii de palestinieni din Gaza, anexarea unor părți din Cisiordania ocupată și colapsul Autorității Palestiniene. Palestinienii, singuri, nu pot preveni în mod clar o astfel de ofensivă.
O altă mare necunoscută este ego-ul lui Trump: acesta dorește gloria de a obține un acord durabil sau definitiv între israelieni și palestinieni și poate că a învățat din primul său mandat că un acord nu poate fi realizat fără consimțământul palestinienilor și implicarea țărilor arabe.
Disponibilitatea lui Trump de a se implica ar putea avea o valoare, în funcție de angajamentul Arabiei Saudite și al palestinienilor.
Arabia Saudită a declarat că normalizarea relațiilor cu Israelul este „exclusă” până când există o cale spre statalitatea palestiniană (o cerință mai limitată decât înființarea unui stat Palestinian siveran — ceea ce ceruse în 2002 odată cu propunerea unui plan de pace venit din partea Ligii Arabe).
Riyadh dorește, de asemenea, un pact de securitate cu Statele Unite și sprijin pentru programul său nuclear civil, în schimbul normalizării relației sale cu Israelul. Dacă Riyadh va persevera în dorința de a semna un acord de tip Abraham și își va menține poziția în privința statalității palestiniene, Trump ar putea fi convins să pună pe masă un acord mai bun decât planul său din 2020, deci cele două părți ale ecuației par să fie, cel puțin pentru moment, indiscutabil legate.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech