La prima lectură, atât regimul islamist de la Teheran, cât și Benjamin Netanyahu ies câștigători din bombardarea Israelului și sunt câteva elemente care pot fi speculate în favoarea celor două regimuri politice: neatacând prin proxi, Iranul a reușit să modifice status quo-ul, în vreme ce Netanyahu încearcă să relegitimeze războiul prelungit din Gaza, pentru care argumentul moral a fost compromis.
Ce a reușit regimul de la Teheran
Așa cum remarcă William F. Wechsler, senior director al programului pentru Orientul Mijlociu din cadrul Atlantic Council, Teheranul și-a urmărit strategia de a stabili “o nouă normalitate”, prin crearea unui precedent nou, în care atacă direct Israelul și poate ținti civili, nu prin proxi, dintre care Hezbollah este perla coroanei.
Wechsler arată că Iranul a jucat după carte: lansează o serie nouă de acțiuni maligne, așteaptă răspunsul adversarilor și, dacă acest răspuns este minimal, atunci stabilește o nouă normalitate, un nou status quo. Până la bombardarea nemijlocită a Israelului, status quo-ul însemna acționarea prin Houthi şi prin Hezbollah.
Dacă în acest punct Teheranul pare că bifează o reușită, mai este un palier unde strategia i-a fost mai degrabă dejucată, și anume o implicare masivă a SUA în sprijinirea unei contraofensive israeliene, care ar fi confirmat, imediat, narațiunea că Washingtonul abandonează Ucraina și-și direcționează întreg sprijinul militar și financiar către Israel.
Era una dintre mizele coordonării dintre Kremlin și Teheran, care merge dincolo de dronele iraniene, o capcană pe care președintele Biden pare a o fi evitat. Totuși, Teheranul a reușit să testeze limitele până la care SUA își ajută necondiționat aliatul strategic, Israelul.
Mai mult, Iranul a confiscat astfel mișcarea palestiniană și se erijează în apărătorul cauzei palestiniene, o ultimă etapă a compromiterii acesteia, după ce Hamas a reușit să fie luat drept a doua parte a conflictului, reprezentantul legitim al palestinienilor din Gaza, în pofida faptului că este o mișcare teroristă nu pentru că așa este etichetată de UE și SUA, ci pentru că instrumentele prin care acționează sunt cele ale terorii, de la radicalizarea internă la crimele și atrocitățile contra civililor.
ASTĂZI PE SPOT:
În acest fel, este obținut efectul pe care toate dictaturile îl urmăresc: trivializarea binelui și răului. Iranul, cel care ucide în interior femeile care nu se supun, devine astfel în exterior apărătorul cauzei palestinienilor care suferă cumplit în Fâșia Gaza.
Nu e de ignorat nici miza internă și o remarcă și analistul israelo-iranian Meir Javendafar: ca orice regim autocrat, Iranul este falimentar economic și orice încordare de mușchi poate deturna atenția de la economia precară și încălcarea drepturilor omului spre această imagine de forță. O strategie folosită și de Vladimir Putin în Rusia, de altfel.
Ce urmărește Benjamin Netanyahu
Doctrina Israelului e să răspundă imediat și mai amplu unui gest de amenințare/atac, de felul celui al Iranului.
Totuși, Cabinetul de război nu a luat această decizie și toate semnalele sunt că premierul Netanyahu s-a coordonat cu președintele Biden.
Cu toate că atacul Teheranului era așteptat, surpriza a venit de la magnitudinea lui. Or, chiar și așa, Israelul a reușit să neutralizeze majoritatea rachetelor.
După expunerea unor vulnerabilități majore de securitate, în 7 octombrie, această reușită de acum este una de care Netanyahu avea nevoie, dar care este insuficientă.
În 7 octombrie, Israelul nu a fost doar atacat, ci plasa de securitate s-a prăbușit: oamenii au fost vânați, arși, uciși, violați în casele lor, răpiți în masă și mulți dintre ei sunt încă în captivitate, dacă mai sunt în viață. În acest context profund traumatic, atacul Iranului se adaugă unei anxietăți sociale generalizate.
De ce e în interesul regimului Netanyahu să nu fi răspuns disproporționat imediat? În primul rând, Netanyahu vede avantajele constituirii unei alianțe strategice anti-Iran, care să-i permită să eticheteze ulterior orice critică a Israelului drept susținere a Iranului, o poziție ingrată.
Mai apoi, Netanyahu poate specula atacarea Israelului în registrul relegitimării războiului din Gaza, unde acțiunile Israelului și expunerea umanitară a populației l-au izolat destul de puternic atât politic, cât mai ales moral.
William F. Wechsler argumentează că Israelul are acum o fereastră de oportunitate, care depinde însă de succesul operațiunii anti-Hamas: o decapitare a organizației teroriste este obligatorie, împreună cu distrugerea rețelei de tuneluri folosite de militanții Hamas, dar care să fie totodată coordonată cu efortul de a proteja umanitar cetățenii din Gaza, de a reconstrui un sistem de securitate care să împiedice regruparea ulterioară a Hamas.
Prin urmare, simpla speculare de către Netayahu a unui rău mai mare, Iranul, nu va duce la recuperarea de către Israel a unui argument moral pe care l-a compromis, în pofida atrocităților teroriste din 7 octombrie.
Dacă Benjamin Netanyahu va reuși să se reabiliteze intern este însă destul de problematic și în rândul intelectualilor și analiștilor există acest consens că pentru încheierea războiului și negocierea păcii e nevoie de un alt lider politic.