Cea mai dramatică descriere a României este cea pe care a dat-o Gabriel Liiceanu, fără ca acesta să fie scopul: țara care ar fi putut să fie. Uneori, istoria ne arată că zarurile nu sunt iremediabil aruncate și că un vot poate repune țara și încrederea oamenilor în ea din nou pe făgaș.
„Faptul că suntem pe locul întâi în ceea ce privește corupția ne face să fim un stat care ar fi putut să fie, o țară care ar fi putut să fie. În clipa de față, de 30 de ani încoace, corupția și furturile au atins aceste cote fabuloase, de 18 miliarde de euro pe an, cât se fură în România, cărora li se adaugă încă pe atât din incapacitatea instituțiilor de a strânge taxele.
România e văduvită de 36 miliarde de euro anual.
Dacă noi am fi avut acești bani, am fi arătat astăzi ca Austria sau chiar ca țări din topul reușitelor din nordul Europei. Am fi putut fi acolo. Asta e categoric. Dar pierzând zeci de miliarde pe an, România nu este o țară săracă, ci sărăcită de comportamentul clasei politice" (Gabriel Liiceanu).
Pe hârtie, România e la una dintre cele mai bune vârste ale ei.
E membră NATO și acest beneficiu imens se simte acum, când un război de agresiune se duce la granițele ei; e stat membru UE, adică are acces nu doar la banii europeni, ci și la programe, proiecte, valori europene, pe care jumătate de secol de comunism ni le-au uzurpat.
Ce o trage în spatele cortinei și o prezintă în lume ca fiind o țară lovită de mediocritate este tocmai clasa politică dominantă și sistemul de corupție generalizată, sistemică, de natură să vicieze intervalul în care societatea civilă să-și utilizeze pârghiile de denunțare a abuzurilor și derapajelor de putere.
Dar Polonia a fost într-o situație politică cu mult mai rea, cu derapaje grave de la statul de drept, consemnate de instituțiile europene. Cu o guvernare lungă PiS, care, la fel ca Viktor Orban în Ungaria, își croise instituțiile după chipul, asemănarea și folosul necesar puterii, Polonia intrase în galeria statelor-problemă.
Totuși, preluarea destul de spectaculoasă a puterii de către Donald Tusk a fost urmată, rapid, de o repunere în drepturi, integral, a democrației și regulilor statului de drept.
Ce a contat? Două lucruri: votul oamenilor, așadar, o voință socială reală, nu un calcul tehnic al votului util și voința politică, venită pe verticala Puterii, definită din primul moment.
Fără voință politică, voința societății este deturnată. Adică exact ce s-a întâmplat după ce societatea a dat un vot "fără PSD", cerut de președintele Klaus Iohannis, care mai apoi, în loc să-și exercite voința politică în concordanță cu mandatul primit, a întors votul.
Suntem într-un nouă fereastră de oportunitate, când putem intui, iarăși, România care ar putea să fie. Poate fi o Românie măcinată de furie și resentimente, din care societatea să se retragă în patriile mici despre care tot Gabriel Liiceanu vorbea, sau poate fi o Românie în care ceea ce merge bine să devină masă critică.
Apar față în față două chipuri ale societății noastre. Unul a fost făcut de instituții ale statului, celălalt a fost făcut de inițiative private. Asta înseamnă că ar trebui ca mult mai mulți oameni din România, indiferent de meseria lor, dar care nu sunt funcționari de stat, nu fac parte din administrația țării, din putere, să facă lucruri. Eu zic că cel mai mare lucru care s-a petrecut în acești 33 de ani la nivel de initiative este cel cu spitalul celor două doamne, Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu. În niciun caz nu trebuie să cădem în disperare.
Noi avem mai multe patrii. Patria mică e locul în care ne retragem, dar n-avem voie să ne retragem doar acolo. Patria mare obligă, obligă enorm.
Gabriel Liiceanu