Violatorul din presă și cel din instanță. Sindromul de haită, de la linșajele din prime-time la falsul popor la putere

Violatorul din presă și cel din instanță. Sindromul de haită, de la linșajele din prime-time la falsul popor la putere

Un bărbat a sechestrat și violat o copilă, dar totuși infracțiuni insuficient de grotești și lipsite de pericol social, de vreme ce presa nu a făcut zgomot în jurul cazului, iar societatea civilă nu a pus repede la cale un protest în stradă. Justiția nu a avut de ales și nu a decis arestul preventiv, ci doar un arest la domiciliu.

„În prezenta cauză, faptele inculpatului, deşi reprobabile, nu sunt de o aşa gravitate încât să fi generat o rumoare socială de amploare, o reacţie a societăţii din care să rezulte că oamenii consideră faptele sale ca punându-le în pericol viaţa, existenţa în vreun fel. Nu au existat ieşiri în stradă, proteste în presă”.

Așa arată motivarea unei judecătoare, una care demonstrează unde ajung lucrurile atunci când limitele nu există și când reflectorul înlocuiește legitimarea prin regulile profesiei.

Dar cine i-a dat presei puterea monstruoasă – în sensul etimologic al ieșirii din formă, din familiar – de a dicta o pedeapsă judecătorească? Cum a ajuns presa să determine dacă victima merită mai puțin decât criminalul? De ce un talk-show zgomotos împarte dreptatea și nedreptatea, indiferent de litera legii?

Judecătoarea în cauză nu a înțeles nici acum, probabil, unde anume a greșit și de ce furia presei se stârnește a posteriori și se îndreaptă eronat către ea. 

Se va considera, fără doar și poate, o victimă a presei celei rele, pentru că un jurnalist drept i-ar fi dat prilejul de a fi un erou justițiar, nu-i așa? Or, de vreme ce nici poporul, nici presa care hrănește poporul nu au considerat că crima e suficient de mare, cum ar fi putut ea să contrazică voința acestora?

Sunt aici câteva lucruri de un patologic grotesc.

Primul e acela al vanității de a reprezenta în mod nemijlocit poporul, oamenii, strada. Un judecător nu face parte din sistemul reprezentativ, nu e ales prin vot popular și nu își exercită profesia prin reprezentarea nevoilor unui electorat.

A pretinde că urmezi vocea poporului ține, la nivel patologic, de complexul lui Dumnezeu descris de Jean Luc Berlet, dar nu e numai atât. Tocmai acolo unde poporul e ridicat la nivel de instanță absolută și chestionat în legătură cu fiecare decizie – politică, judecătorească -, tocmai acolo democrația este de impostură.

O spune mai clar John Stuart Mill, în Despre libertate: pe măsură ce țările se democratizează, popoarele tind să considere că „s-a dat prea multă importanță modurilor de a limita puterea guvernamentală. Acelea reprezentau o formă de apărare față de conducătorii ale căror interese erau opuse intereselor poporului”.

Odată ce poporul ajungea la putere, nu mai era nevoie de limitări.

Când Lukașenko a fost ales președinte al Belarusului, în 1994, amintește Fareed Zakaria (Viitorul libertății. Democrația iliberală în Statele Unite ale Americii și în lume), i s-a pus această întrebare, despre limitele puterii pe care o instituie. A răspuns astfel: „Nu va fi dictatură. Eu sunt din popor”.

Discuția mai amplă e aceea a decalajelor dintre democrație (unde poporul are puterea) și liberalismul constituțional, unde statul se conduce după reguli și proceduri și unde puterile în stat se echilibrează în așa fel încât drepturile și libertățile sunt protejate și nu cad victimă abuzurilor sau imposturii.

Așa cum se poate întâmpla în democrațiile iliberale, iar regimul lui Viktor Orban de la Budapesta e poate exemplul cel mai curat.

Legitimându-se așadar la acest nivel prin recurs la popor, judecătoarea din cazul de față încalcă în mod flagrant tocmai ceea ce îi garantează independenţa profesiei, și anume procedurile, regulile, separația clară a puterilor în stat.

Dând putere absolută poporului pe care pretinde să îl reprezinte în mod direct, nu mai are nevoie de alte limitări ale puterii acesteia grotesc definite: dacă eu sunt din popor, cum aș putea să înșel poporul?

Al doilea lucru ține de o altă patologie, aceea a mediatizabilului drept validare.

Între oroarea Khatarinei Blum, personajul lui Heinrich Boll, care, văzându-și onoarea terfelită în presă, îl ucide pe reporter (o spirală a violenței) și oroarea victimei violate, căreia i se spune că nu a fost expusă în presă, așadar, crima asupra ei nu merită o pedeapsă mai mare, similitudinile sunt evidente.  

Ani la rând magistratul a văzut cum televiziunile nasc eroi și distrug cariere și vieți personale.  Linșajul televiziunilor de cazarmă, minciunile stridente, batjocorirea oamenilor în prime time au mers mână în mână cu justiția pe scena publică, bucăți de stenograme scăpate în presă care arătau josnicia celor inculpați, dar care, înainte de pedeapsa oficială, erau supuși oprobriului și urii publice.

Același recurs fals la popor, folosit nu pentru a întări democrația, ci pentru a slăbi liberalismul constituțional.

Dar nimic din toate aceste derapaje nu explică până la capăt motivarea pe care a formulat-o magistratul. E acolo o inocență intelectuală teribilă, care nu poate proveni decât din mediocritate, și o vanitate goală, teribilă, care ne arată că omul poate servi răul convins de propria dreptate. De fapt, se distribuie pe sine într-un rol providențial, din care poate sluji cel mai mare rău dintre rele.

Citeşte şi alte texte semnate de Magda Grădinaru


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇