De o vreme încoace mă gândesc tot mai mult din care unghi trebuie să atacăm ideea de solidaritate ca să o înțelegem și să o putem explica celor din jur. Cred că unul din aceste unghiuri este cel al sacrificiului și o să încerc să spun de ce, mai ales după ce am citit ce a spus Papa Francisc când s-a vaccinat: „Cred că din punct de vedere etic toată lumea ar trebui să ia vaccinul. Este o alegere etică, deoarece nu te joci doar cu sănătatea ta, cu viața ta, ci și cu viața altora„.
De multe ori confundăm solidaritatea cu întrajutorarea. În culturile noastre tradiționale, solidaritatea seamănă cu claca sau cu mâna de ajutor. Vecinul are de turnat fundația la casă, ne adunăm cu toții, cu roabe și lopeți și una-două terminăm lucrarea. O rudă mai săracă de-a noastră moare, punem mână de la mână, strângem bani, ne mobilizăm și ajutăm familia îndoliată să treacă, financiar, material și afectiv, peste această grea încercare.
Aș spune însă că solidaritatea capătă sens deplin abia din clipa în care la capătul gestului nostru solidar se află un necunoscut sau cineva cu care nu avem relații apropiate, de rudenie, de serviciu, afective etc. Desigur, putem fi solidari în multe feluri cu aceste persoane, dar solidaritatea supremă, dacă o putem numi așa, se manifestă atunci când înțelegem rațional suferința cuiva (și nu doar prin empatie, consolare sau încurajare) și acordăm acestei suferințe întâietate în fața bucuriilor și suferințelor noastre. Solidaritatea este rațională și etică, nu emoțională (deși, desigur, suferința celuilalt nu trebuie să ne lase indiferenți). Nu suntem solidari cu cineva doar pentru că ne podidesc lacrimile (sau doar pentru că plângem) când vedem copii muritori de foame în Africa sau victimele unei catastrofe naturale. Suntem solidari atunci când recunoaștem oricărei alte vieți o valoare cel puțin egală cu valoarea vieții noastre, dacă nu chiar o valoare superioară vieții noastre.
De aceea, cred că solidaritatea supremă este o formă de sacrificiu. Înțeleg să-l ajut pe celălalt, cunoscut sau necunoscut, care suferă și admit că din cauza acestei suferințe valoarea vieții lui este diminuată. Actul meu solidar este atunci actul prin care caut să refac această valoare, această demnitate. Dar fiind solidar în acest fel admit că, la limită, pot să-mi risc propria mea viață pentru ca viața celuilalt să fie salvată. Pot să sacrific timp, energie, bani, pot să renunț la multe lucruri, pot să renunț la o parte din mine, pentru a-i veni în ajutor. În cazul extrem, ca idee absolută, pot să mă gândesc dacă nu cumva tocmai propria mea viață o poate salva pe a lui.
Nu spun prin asta că trebuie să ne dăm viața pentru a fi solidari. Spun doar că putem gândi solidaritatea reală în orizontul unor sacrificii personale sau chiar al sacrificiului suprem.
În loc de încheiere, o idee pe fugă: toată școala noastră e clădită pe ideea performanței individuale a copilului. Copilul poate avea note foarte bune, poate fi olimpic sau poate, dimpotrivă, să rămână repetent, dar el nu deprinde în clasă, la ore, valoarea solidarității. Învață să se lupte pentru el (ceea ce e un lucru bun), dar nu-l învață nimeni să se lupte pentru alții. Solidaritatea poate fi, la o adică, plasa de siguranță care să-l ajute pe fiecare să nu se prăbușească în gol atunci când eșuează ori crede că eșuează sub presiunea unei societăți care își devorează învinșii. Dacă tinerii ar învăța să fie un ochi în această plasă ținându-se de mână cu alți tineri, atunci și propria lor plasă ar fi mai solidă când ar ajunge la greu. Sau poate că nici nu ar mai avea nevoie de ea.
Asta am înțeles eu din mesajul Papei Francisc, atunci când a admis că vaccinul este o dovadă a înțelegerii faptului că nu ne putem juca cu viețile celorlalți. Vaccinul este în această accepțiune un semn de solidaritate supremă.