Urmează tema Israel-Iran. Mai mare ca Afganistanul

valentin.naumescu
președinte ICDE
Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Este expert independent și evaluator al Comisiei Europene în domeniul relații internaționale din 2015 și coordonatorul programului de master în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj. Valentin Naumescu a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) și consul general al României la Toronto (2008-2012).

Lăsați Afganistanul. Vine o temă mai mare, mai bogată în implicații, o temă cu adevărat explozivă în politica globală.

Dar să vedem în ce punct ne aflăm. S-a încheiat retragerea militară a SUA, conform planificării anunțate, în urma Acordului de Pace cu Talibanii, semnat acum un an și jumătate. Guvernul afgan și societatea afgană au eșuat în a crea o elită credibilă, alternativă la mișcarea talibană, o elită nouă, susținută de majoritatea populației. Din nefericire, nu a apărut acea masă critică necesară pentru a prelua frâiele țării pe alte principii decât cele ale Sharia, după plecarea trupelor NATO. Beneficiarii regimului protejat 20 de ani de ocupația occidentală (politicieni, militari de top, oameni de afaceri, familii de orășeni intrați în administrație etc.) s-au gândit la propriul interes material și la cum se poate profita cât mai mult de oportunitățile oferite, fără să ia în calcul că ele nu vor fi veșnice și că trebuie să producă pe plan local o alternativă credibilă de guvernare. Corupția a fost la cote grotești.

Nu vă mai străduiți să ne convingeți că puterea Americii este în declin. Până una alta, vedem că, aflată în vizită oficială la Hanoi, vicepreședinta SUA, Kamala Harris anunță ridicarea nivelului relațiilor bilaterale SUA-Vietnam la rangul de parteneriat strategic și cheamă Vietnamul „să se alăture Statelor Unite în lupta împotriva bullying-ului chinez din Marea Chinei de Sud”[1].

Cine ar fi crezut, acum 10 sau 20 de ani?

Ca să se ajungă la această vizită de înalt nivel și la acest anunț spectaculos, ne putem imagina că în spate există deja un trecut substanțial și concret de mai mulți ani de discuții, colaborare și negocieri între foștii inamici. Așa cum, fără îndoială, au existat discuții și între americani și talibani, de mai mulți ani încoace... Ceea ce vedem în diplomație este întotdeauna vârful aisbergului. Ne place sau nu, aceasta este realitatea.

Am menționat în preambul informația legată de Vietnam doar ca să înțelegem că faimoasele și dramaticele imagini în oglindă, reluate cu insistență pe rețelele sociale și televiziuni acum două săptămâni, cu elicopterele americane decolând grăbite de pe sediile reprezentanțelor din Saigon (aprilie 1975) și Kabul (august 2021), nu înseamnă că Statele Unite se prăbușesc, ci că lumea se schimbă iar politica internațională oferă uneori decizii neașteptate, „răsuciri” și reconsiderări strategice care păreau la un moment dat inimaginabile. Deci, să nu ne grăbim cu verdictele. Este la fel cu a fi spus acum 10-15 ani că este „absolut imposibil” ca SUA să semneze vreodată un Tratat de Pace cu talibanii...

Despre Afganistan, vă propun așadar să mai vorbim peste 5-10 ani, când nu este exclus să vedem Kabulul ca un al doilea Riad, adică un aliat strategic al SUA la extremitatea Orientului Mijlociu, dar în același timp unul aflat la frontiera de vest a Chinei.

În esență, retragerea militară americană din Afganistan, deși dramatică în ultimele săptămâni pentru civilii afgani rămași în urmă și mai ales sabotată criminal de atacurile teroriste al ISIS-K, nu face decât să pună în aplicare prima etapă a Acordului de Pace dintre SUA și „Emiratul Islamic al Afganistanului” (vedeți aici textul Acordului )[2], semnat la Doha, pe 29 februarie 2020 -când oficial țara era încă o republică și se numea, conform Constituției din 2004, Republica Islamică Afganistan-, un acord căruia lumea nu i-a acordat atenția cuvenită și care nu a provocat, acum un an și jumătate, nicio emoție în presă sau la nivelul opiniei publice.

Tot ce se întâmplă acum acolo este conform Acordului de Pace și a negocierilor purtate ani la rând între SUA (administrația Obama, administrația Trump, apoi administrația Biden) și Talibani. Nu este așadar nicio surpriză și nicio înfrângere. Este o decizie politică și o negociere. SUA și-au reevaluat strategia cu privire la Afganistan și au găsit una infinit mai ieftină și, poate, mai eficientă în raport cu interesele americane.

Nu este neapărat o strategie orientată spre valori, dar, atunci când politicile idealiste eșuează -cauzele sunt multiple și nu țin de tema acestui articol- iar alte mize se profilează a fi mult mai importante, atât în prezent cât și pentru viitor, întoarcerea la Realpolitik, deși poate părea cinică, reprezintă singura cale de ieșire din impas.

Teza pe care o susțin este că SUA au decis să elimine o temă stânjenitoare și costisitoare, care vulnerabiliza de mulți ani politica externă americană, și să se concentreze pe grand strategy și pe marele rival, China. Toate celelalte teme vor fi de acum înainte subsumate războiului pentru supremație SUA-China. Iar China nu este deloc încântată să vadă regimul taliban revenind în țara vecină de la vest, atâta timp cât cei 12 milioane de uiguri musulmani din provincia Xinjiang și opresiunea acestora de către Beijing reprezintă una din vulnerabilitățile cunoscute ale Chinei comuniste.

Se poate anticipa chiar că, după o perioadă de tranziție, mai lungă sau mai scurtă, regimul taliban va primi în viitor sprijin occidental condiționat pentru a lupta împotriva grupărilor teroriste (de exemplu, ISIS-Khorasan) care au devenit active după retragerea americană, sau pentru a opri posibila migrație afgană spre Europa. Vom vedea în timp.

Urmează însă curând tema Israel-Iran, cu siguranță mai amplă, mai complicată și mai de impact decât retragerea americană din Afganistan.

Pe scurt, statul Israel a anunțat că ia în considerare și se pregătește să lovească ținte strategice din Iran, dacă în două luni Teheranul nu revine la negocieri privind Acordul nuclear. În două luni, potrivit oficialilor israelieni, Iranul ar putea ajunge în faza în care să poată fabrica arma nucleară. Ierusalimul știe bine că, pe măsură ce trece timpul, Iranul își va întări puterea militară și influența regională, urmând să beneficieze în anii următori de pe urma exportului masiv de petrol și a finanțărilor garantate de Acordul cu China pe 25 de ani, încheiat în martie anul acesta, și va deveni un inamic tot mai periculos.

Consecințele unui eventual război, fie și de scurtă durată și purtat doar pe cale aeriană, între cele două puteri rivale ale Orientului Mijlociu ar fi numeroase, extrem de diverse și de neașteptate și ar acționa pe termen lung. Dacă Israelul va bombarda ținte nucleare iraniene, așa cum anunță oficial că se pregătește să o facă [3], lumea chiar trebuie să își țină respirația. Superioritatea militară a Israelului este dincolo de orice îndoieli, iar acesteia i se va adăuga sprijinul SUA și Marii Britanii, cel puțin politic. Dar și solidarizarea lumii islamice – cel puțin politică și afectivă, dacă nu militară- va fi o realitate, plină de riscurile de rigoare la adresa Israelului și țărilor coaliției.

Tratatele de pace încheiate de Israel cu Emiratele Arabe Unite și Bahrain pe 15 septembrie 2020[4] (acestea din urmă recunoscând oficial statul Israel), spre furia regimului de la Teheran, nu vor scuti Israelul de mânia musulmanilor de rând, care vor vedea bombele armatei statului evreu căzând asupra Iranului. Acesta ar fi însă un risc asumat al guvernului israelian, obișnuit să urmărească imperturbabil interesele țării, înconjurat încă din 1948 de o mare de ostilitate a Islamului.

Sunt două mari întrebări care se pun în acest moment. Prima, dacă e vorba doar despre o amenințare politică a Israelului, pentru a pune presiune pe noul guvern Raisi instalat la Teheran, în vederea reluării negocierilor diplomatice pentru Acordul nuclear (cunoscut sub acronimul JCPOA[5] - Joint Comprehensive Plan of Action -, din care președintele Trump a retras SUA în 2018) sau este semnalul că instalațiile nucleare ale Iranului vor fi într-adevăr distruse?

A doua întrebare intervine doar dacă amenințarea Ierusalimului se concretizează iar Forțele de Apărare Israeliene (IDF) vor lovi la toamnă ținte iraniene considerate părți ale instalațiilor nucleare – va sări o putere semnificativă în apărarea Iranului?

Nu avem nicio îndoială că SUA și Marea Britanie vor susține Israelul -cel puțin politic, logistic și pe linie de intelligence, dacă nu și combativ- în această ipotetică intervenție militară, dar Teheranul va rămâne singur? Va încerca oare Beijingul, de exemplu, care a semnat în martie anul acesta un Acord de colaborare economică și strategică de 25 ani cu Teheranul[6] (în valoarea totală de 400 de miliarde de dolari), să-și apere noul partener, înainte ca Iranul să fie lovit și slăbit de aviația israeliană?

Să le luăm pe rând. La prima, aș răspunde că de data aceasta este vorba mai mult decât de o simplă amenințare politică în contextul unor negocieri împleticite și fără mari sorți de izbândă iar guvernul Bennett chiar ia în considerare lovituri aeriene împotriva Iranului. Avertismentul ar trebui luat în serios.

Israelul este probabil ultima democrație care mai este dispusă să lupte efectiv și să-și mobilizeze cu maximă energie trupele împotriva unui inamic, fără ca societatea să penalizeze politic la vot un guvern care apelează la soluția militară. Din această perspectivă, Israelul se diferențiază în mod esențial de noul „pacifism civic” din SUA, Marea Britanie, Franța, Canada etc., ale căror societăți resimt din plin avatarurile structurii demografice și efectele imigrației masive din ultima jumătate de secol, care a transformat „minoritățile vizibile” în jucători politici distanțați de valorile tradiționale occidentale, de care trebuie însă ținut cont la vot. Statul Israel nu are o problemă cu societatea sa, în a porni la un război pe care îl consideră justificat.

Potrivit guvernului de la Ierusalim, în urma reluării procesului de îmbogățire a uraniului, după ieșirea SUA din JCPOA, Iranul s-ar afla la numai două luni de nivelul la care ar putea fabrica arma nucleară. Acesta este și termenul pe care Israelul îl vede ca maxim acceptabil pentru întoarcerea Teheranului la masa negocierilor pentru noul Acord nuclear. Este însă puțin probabil, în opinia majorității analiștilor occidentali și din regiune, ca noul președinte conservator Ebrahim Raisi să accepte în această fază negocieri sub presiunea și în condițiile puse de SUA și Israel. De altfel, președintele Raisi a declarat recent că „nu vede nicio diferență între condițiile inacceptabile Iranului pe care le punea administrația Trump și condițiile cerute de administrația Biden”, deci șansele de a reveni la negocieri consistente și fructuoase în următoarele două luni sunt mici.

Despre o formă categorică de răspuns la agresiunea Iranului se vorbea insistent înainte de criza retragerii din Afganistan, după atacul cu dronă asupra petrolierului israelian, în care a decedat și un marinar român. Se vorbea atunci de o posibilă coaliție Israel-Statele Unite-Marea Britanie, în care aveau loc discuții dacă să fie cooptată și România, ca țară a unei Uniuni Europene[7] destul de timide pe această temă. Discuțiile au intrat apoi într-un con de umbră pe agenda publică, timp de 3-4 săptămâni, după drama prăbușirii militare fulgerătoare a armatei afgane în fața talibanilor și schimbarea agendei. Dar poate că discuțiile între aliații menționați pe tema Iranului nu au încetat, de fapt, niciun moment. Pe de altă parte, trebuie spus clar că Israelul s-ar descurca și singur în fața Iranului, din punct de vedere militar neavând nevoie de ajutor, dar evident că o coaliție politică internațională ar conferi mai multă susținere și legitimitate intervenției sale.

Al doilea argument în favoarea ipotezei că Israelul ia serios în considerare un atac asupra Iranului ține de politica internă israeliană. Noul premier Naftali Bennett a format acum câteva luni cu greu, la limită, o coaliție complicată, eterogenă și vulnerabilă, al cărei unic criteriu de solidarizare a fost criteriul anti-Netanyahu. Fostul premier a criticat de la început coaliția neobișnuită între partidele extremiste de dreapta, centriste și chiar formațiuni politice de stânga, reprezentante ale arabilor palestinieni, spunând că această coaliție oportunistă va slăbi securitatea Israelului în fața amenințărilor dușmanilor săi tradiționali. Cel puțin pe tema palestiniană, guvernul Bennett nu va putea face nimic în acești doi ani, fiind blocat de propria structură politică. Iranul este însă o altă temă, care se pare că nu a provocat deocamdată discordie în coaliția de la Ierusalim, pozițiile fiind consensuale.

Premierul Bennett, agreat în funcție doar pentru prima jumătate a legislaturii, în a doua jumătate urmând să schimbe locul cu centristul Yair Lapid, conduce un partid minor -Yamina- cu doar șapte mandate din cele 120 ale Knesset-ului. Are nevoie așadar de confirmare, consolidare și legitimitate politică și probabil se gândește că un succes militar împotriva Iranului i-ar întări imaginea internă.

Să nu uităm că ministrul Apărării este un alt lider politic cu ambiții înalte, Benny Gantz, șeful Partidului Albastru și Alb, fost și poate viitor aspirant la funcția de prim ministru. Este așadar combinația perfectă pentru ca guvernul de la Ierusalim să arate hotărâre, fermitate și lipsă de compromisuri față de programul nuclear al teocrației fundamentalist islamice de la Teheran, care dorește în mod oficial „dispariția statului evreu”.

Din perspectiva prestigiului american pe plan internațional, ne putem da ușor seama că retragerea din Afganistan ar putea fi urmată, la un moment dat, de dorința de reconfirmare a puterii militare a SUA, într-un alt conflict. Iar industria militară americană, ca și cea a altor mari puteri, știm că este astfel construită încât nu poate lua pauză niciodată, din multe motive (tehnologice, politice, financiare, sociale).

Nu în ultimul rând, China nu trebuie lăsată să se instaleze în Iran și să înceapă să-și pună în aplicare intențiile din Acordul strategic cu Teheranul anti-american, semnat în martie anul acesta. Așa încât nu putem exclude ca eventualele atacuri aeriene israeliene să cuprindă nu numai instalațiile nucleare, ci și zonele petroliere și rafinăriile din Iran, făcând complet neputincioasă și neatractivă economia acestei țări, chiar și pentru China, care urma să cumpere masiv și la prețuri avantajoase petrol iranian în următorii 25 de ani.

La a doua întrebare, dacă Iranul ar fi ajutat de o mare putere militară în eventualitatea unui atac, răspunsul meu este nu. Nici China, nici Rusia, principalele puteri anti-occidentale, nu sunt pregătite pentru un război de uzură în Orientul Mijlociu și nu au în acest moment o miză suficient de puternică pentru a interveni acolo.

Cel mai probabil, dacă va avea loc, intervenția militară va fi punctuală și limitată în timp, nu va conduce la un război îndelungat între Israel și Iran dar va reprezenta o slăbire drastică și pe termen lung a Iranului, cu posibilitatea intrării într-o criză economică de natură să provoace din nou, peste câțiva ani, proteste masive ale populației. Bombardamentele israeliene ar întârzia cel puțin câțiva ani posibilitatea ca Iranul să devină putere nucleară. 

În concluzie, aș pune amenințarea militară a Israelului la adresa Iranului într-o ecuație globală mult mai complicată, care trece dincolo de rivalitățile și echilibrele instabile ale Orientului Mijlociu, ajungând să reverbereze în ceea ce aș numi grand strategy și „marele joc de putere” al actorilor globali, SUA și China. Este, finalmente, ceea ce mă face să cred că avertismentul ar trebui luat în serios la Teheran, deși ne îndoim că noul președinte conservator Ebrahim Raisi se va grăbi spre negocierea unui nou Acord.       

Citește și alte articole publicate de Valentin Naumescu pe Spotmedia.ro.


[1] https://apnews.com/article/health-pandemics-coronavirus-pandemic-vietnam-1fcaf1dbb2fc2a7e1259a02b3ed58b2b?fbclid=IwAR25vN10IEDN49AGPTp6HgGAKfyFyQkuFzFJ9h9OBGP4z1k57zgPr01LKaY

[2] https://www.state.gov/wp-content/uploads/2020/02/Agreement-For-Bringing-Peace-to-Afghanistan-02.29.20.pdf?fbclid=IwAR1MBQCLYJY3gowF-KzPRav6pQqyKtms8I4eIFxZTD8bAJn2TRlgu_7wPJg

[3] https://www.timesofisrael.com/as-bennett-meets-biden-idf-ramps-up-plans-for-strike-on-irans-nuke-program/

[4] https://icds.ee/en/new-peace-treaties-in-the-middle-east/

[5] Joint Comprehensive Plan of Action

[6] https://www.aa.com.tr/en/analysis/analysis-the-iran-china-deal-amid-the-global-power-transition/2208353

[7] https://www.axios.com/iran-ship-attack-uk-romania-c13dbda5-893d-46ba-ae6a-87ff8e34c74e.html


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇