Economia noastră a ratat saltul în secolul XXI. Statisticile ne arată o țară cu firme care încă nu sunt conectate la modernitate și competitivitate. După mii și mii de ore de discursuri triumfaliste ale politicienilor despre competitivitate și europenitate, despre creștere economică și despre reducerea decalajelor, România rămâne printre codașele Europei la modernizarea economiei.
Dincolo de fardul aplicat de rapoartele de țară, economia noastră se vede îmbătrânită și încremenită tehnologic. Și pentru a înțelege acest lucru este suficient să observăm că suntem penultimii în Uniunea Europeană în ceea ce privește intensitatea digitalizării. Da, da, țara în care ponderea industriei IT&C în PIB (produsul intern brut) era, încă din 2019, de aproape 6% (aproape 7% în anul de criză 2020) , cu o valoare adăugată brută de peste 12 miliarde de euro (sursa: AICI), se găsește pe penultimul loc în Uniune la gradul de digitalizare a companiilor din economie:
Ca să nu pară ceva de pe altă planetă, să spunem că împărțim, împreună cu bulgarii, primul loc în Uniunea Europeană la proporția companiilor cu nivel foarte scăzut al digitalizării (66%) și mai avem încă 30% din companii cu un nivel scăzut de digitalizare.
Iar 4% din companii au un nivel ridicat de digitalizare, ceea ce ne situează, tot la egalitate cu vecinii de la sudul Dunării, pe ultimul loc în Uniune.
La nivel european, doar 1% dintre companiile europene cu peste 10 angajați au un nivel foarte înalt de digitalizare (campioni Finlanda, Danemarca, Malta, Olanda și Belgia), cam 14% dintre companii ating un nivel înalt al digitalizării ( aceleași națiuni pe podium), 46% dintre companii au un nivel scăzut și 39% un nivel foarte scăzut al digitalizării.
Cu alte cuvinte, noi avem două treimi din firme cu un nivel foarte scăzut de digitalizare, în vreme ce media europeană este de 39%!
Iar nivelul foarte scăzut de digitalizare este considerat inacceptabil după standardele Uniunii, în sensul în care o companie care are acest nivel este considerată că nu îndeplinește nivelul minim necesar (de bază) de digitalizare.
Indicele de intensitate digitală (DII-Digital Intensity Index) este un indicator compus, care este calculat pe baza a două tipuri de valori: utilizarea tehnologiilor IT&C și a serviciilor de comerț electronic, având 12 variabile cu valori binare, 0 sau 1. De la 0 la 3 avem intensitate foarte scăzută a digitalizării, de la 4 la 6 - intensitate scăzută, de la 7 la 9 - intensitate ridicată și de la 10 la 12 - intensitate foarte ridicată.
Altfel formulat, la nivelul UE, 61% dintre firme au atins cel puțin nivelul de bază de digitalizare, în vreme ce la noi acest nivel este atins, în 2020, doar de 34% dintre firme.
Asta, deși nouă ne place să credem că suntem una dintre cele mai dotate țări europene cu IT-iști și cu firme din domeniu. Ne place să credem că există un talent înăscut al acestui popor pentru tot ceea ce înseamnă tehnologii digitale.
Dar care este, totuși, adevărul? Cât de conectați la cerințele de digitalizare suntem? Și răspunsul este simplu: la egalitate cu bulgarii, ultimele două economii din UE.
Traducând acest rezultat: dacă există o excelenţă a sectorului IT din România, ea nu s-a transmis aproape deloc în restul economiei. Pur și simplu, industria IT rămâne insularizată în cadrul țării. De la această insulă nu se răspândește deloc tehnologia digitală către celelalte părți ale țării. Insula aceasta este înconjurată de o mare de indiferență și indolență.
De prea multe ori, atunci când se vorbește despre realizările ultimilor 31 de ani, politicienii se laudă cu sectorul IT din țara noastră. De prea multe ori, atunci când se laudă economia noastră, se vorbește, în primul rând, despre extraordinara și puternica ofensivă a industriei IT. Evident că nu este român care să nu fie convins că suntem cel puțin campioni europeni la talente în informatică.
Nu neg, sub nicio formă, performanțele remarcabile ale multor echipe ale României la diversele competiții și olimpiade internaționale de informatică și de matematică.
Numai că toate aceste reușite sunt personale. Ele nu reflectă deloc realitatea din țară.
Reușitele românilor campioni la informatică se datorează exclusiv talentului la matematică/gândire abstractă al unor copii plus miilor de ore de meditații plătite de părinți. Din motivul acesta, excelența IT rămâne o reușită personală, care este, mai târziu, cizelată și amplificată pentru puținii absolvenți de liceu care depășesc concursul de admitere la facultățile de automatică din marile centre universitare.
Restul elevilor și studenților rămân departe de cunoștințele digitale necesare. Aici este marele eșec al învățământului nostru: el nu reușește decât să selecteze „vârfurile” generațiilor, care izbândesc să treacă de draconicul examen de admitere de la Automatică; aceste „vârfuri” au o șansă mare și majoritatea o fructifică.
Dar pentru ceilalți nu s-a găsit o cale de mijloc. Toți ceilalți elevi și studenți rămân chinuți de disciplinele asociate informaticii, acolo rămân mulți repetenți sau restanțieri.
Școala noastră a eșuat, se pare, în a forma specialiști non-IT cu cunoștințe medii, dar robuste în domeniul digitalizării. Și, atunci, pe cale naturală, o cultură informatică precară se traduce printr-o digitalizare primitivă a restului economiei.
Ceea ce determină o Românie în care salariile în IT sunt mai mult decât duble faţă de media economiei, datorită unei productivități a muncii triple în IT în comparație cu restul economiei. O Românie în care, în 2020 de exemplu, informațiile și comunicațiile, cu o pondere de 6,8% la formarea PIB, au avut cea mai mare contribuție (+0,6%, cu un volum de activitate crescut cu 10,3%) la creșterea PIB anul trecut, un an de contracție a economiei (sursa: AICI).
Această țară poate fi simplu descrisă astfel: câteva companii de IT care supra-performează și restul unei economii mediocre, neatinsă de exuberanța din sectorul cel mai dinamic.
Insula IT din România nici măcar nu este prea mare: doar 2,4% dintre angajații noștri lucrează în industria IT&C, al doilea cel mai mic procentaj de pe continent:
La acest indicator, atât Polonia, cât și Ungaria ating niveluri duble față de noi. Mai mult decât dublă este și media europeană. Da, 2,4% dintre angajații români produc 6,8% din PIB, este spectaculos. Dar restul de 97,6% dintre angajați?
Cu un asemenea decalaj de productivitate între industria IT&C și restul sectoarelor de activitate, nici nu-i de mirare că ponderea IT&C în PIB a crescut atât de agresiv. Numai că nivelul general al digitalizării la nivelul țării rămâne, în continuare, jenant de redus.
Putem să mergem mai în profunzime și să vedem care este manifestarea insuficienței digitale de la noi. Să pornim simplu, de la cum stăm la utilizarea serviciilor de cloud. Serviciile de cloud sunt o treaptă superioară serviciilor informatice bazate pe server propriu, o treaptă evolutivă. În UE, cam una din trei firme (36%) utilizează cloud computing:
Și aici aceeași poveste: ponderea firmelor românești care utilizează servicii cloud nu depășește 18%, la jumătate față de media din UE, ceea ce ne plasează pe locul II din coada Uniunii, după veșnic-ultima Bulgarie. Nici ungurii sau polonezii nu stau prea bine, dar măcar ating pragul de 25%, un sfert dintre companii.
Pentru ce se utilizează aceste servicii este altă discuție: 56% dintre firmele care utilizează cloud-ul o fac pentru puterea de calcul necesară propriului software (24% media UE), 47% pentru servicii de e-mail (76% media UE), 34% pentru stocarea de fișiere (67% media UE), 31% pentru găzduirea de baze de date proprii (47% media UE) și 30% pentru aplicații administrative sau financiar-contabile.
Un număr neprecizat de companii folosesc cloud-ul pentru pachete de programe de relaționare cu clientul, CRM-customer relationship management.
În 2019, România a fost pe ultimul loc în UE în privința numărului de companii care utilizau „social media” pentru promovare și pentru relaționarea cu clienții:
Dacă media UE la acest indicator era de 70%, la noi aveam doar 33% dintre companii. Bulgarii atingeau 34%, polonezii 37% și ungurii 38%.
În ceea ce privește călcâiul lui Ahile al sistemelor informatice, securitatea, din păcate, suntem penultimii la ponderea companiilor care au documente, practici și proceduri privind securitatea cibernetică (doar 17%, la egalitate cu Ungaria, față de 15% în Grecia).
Și pe locul IV din coada Uniunii, cu mai puțin de 50% din companii care își instruiesc personalul privind securitatea cibernetică:
Ceva mai bine (6% - locul V din coada Uniunii) stăm la ponderea firmelor cu asigurare împotriva incidentelor IT:
Ajungem și la lucrurile mari, de impact: cât privește ponderea companiilor care utilizează un ERP - software specializat de planificare a utilizării resurselor (management profesionist cu indicatori-cheie pentru performanță), România se află pe locul antepenultim în Uniune, cu doar puțin peste 20% din companii:
Satisfacția clientului rămâne, până la urmă, ținta finală a oricărei companii orientate spre piață și spre performanță. Ei bine, cam același procentaj de companii românești (puțin peste 20%) folosesc un software CRM pentru a reacționa cu clienții:
Și am ajuns și la țelul final al oricărei companii: vânzarea de bunuri și servicii. Ei bine, statisticile indică faptul că mai puțin de 3% din volumul de vânzări din țara noastră se face direct de pe propriul site al companiei vânzătoare și cam 4% din volumul de vânzări se face prin EDI - electronic data intercharge - schimb electronic de date și documente:
În fine, la noi, trei sferturi din vânzările de pe propriul site web al companiei se fac către clienți individuali și doar un sfert către clienți - parteneri de afaceri (companii), proporții inversate față de statele mai „digitalizate” și chiar față de Polonia și Ungaria:
În concluzie: atunci când te afli, în toate clasamentele, pe una dintre ultimile trei poziții din Uniunea Europeană ar trebui să nu te mai fălești atât cu performanțele IT-ului național.
Poate am avut o plecare masivă de personal, poate statul nu încurajează digitalizarea, motive pot fi multe, dar datele statistice indică, fără putință de tăgadă, că ne lăudăm mai mult decât este cazul (sursa: AICI).
Până la urmă, repetăm aici, în mic, ceea ce se întâmplă și în educație sau în sănătate: avem vârfuri, ne mândrim cu ele, dar neglijăm total nivelul mediu. Deși nu e niciun secret: când vorbești de competitivitatea unei economii, vorbești numai de nivelul mediu, iar salturile calitative se fac numai cu niveluri medii ridicate.
O economie cu 90% dintre companii de nota 5 și 10% de nota 2 este de 1.000 de ori de preferat decât una cu 10% dintre companii de nota 10 și 90% de nota 2. De ce e asta atât de greu de înțeles?