România intră în 2024 cu o stare generalizată de apatie socială, pe fondul căreia politicienii pot fie să ducă țara într-un dezastru marcat de radicalism, fie să mențină un status quo mediocru, care să nu poată încuraja germenii unei reformări instituționale necesare.
Anul cu patru scrutine – europarlamentarele, legislativele, prezidențialele și alegerile locale – este, în principiu, o mare fereastră de oportunitate, comparabilă ca potențial politic cu anul 1996, dar cu un potențial civic deocamdată mult sub angajarea socială care l-a învins atunci pe Ion Iliescu. Totuși, nici febra socială înaltă, cum a fost momentul 1996, nu poate reforma politicul de una singură, în lipsa politicienilor pentru care democrația reprezentativă, și nu cea delegativă, este miza.
Este util să punctăm că România intră în acest ciclu electoral cu trei deficite majore, vulnerabilități care au fost cultivate de clasa politică de la putere din ultimii ani, tocmai pentru a fi speculate electoral:
- Deficitul instituțional, cu precădere cel al instituției prezidențiale.
Începută spre finalul primului mandat al lui Klaus Iohannis, golirea funcției prezidențiale de atributele ei constituționale semnificative a atins apogeul în acest penultim an de „domnie” a lui Klaus Iohannis. Termenul ales nu este unul ironic, ci unul care definește mai degrabă felul suveran în care Iohannis s-a raportat la funcția prezidențială, atât în ceea ce privește simbolismul, cât și ermetismul, probat prin lipsa stridentă de transparență în ceea ce privește cheltuielile administrației cu turneele externe ale președintelui.
Pas cu pas, Klaus Iohannis a lăsat ca atributele funcției prezidențiale să poată fi uzurpate în folosul politic al premierului Marcel Ciolacu, în plin proces de construcție a unui profil prezidențiabil, în pofida tuturor indicatorilor care l-ar face să fie cât se poate de nepotrivit funcției. Să nu omitem însă că Viorica Dăncilă era în răspăr cu profilul unui candidat serios la Cotroceni, și totuși a fost cultivată să ajungă în turul doi, pe post de contra-candidat ideal al lui Iohannis. Așa se face că, pe măsură ce Klaus Iohannis devine tot mai autarhic, refuzând suveran orice dialog public real, Marcel Ciolacu preia din atributul de reprezentare externă, chiar dacă nu reușește vreo mare ispravă, ci mai degrabă triumfalisme derizorii, cum este recentul dosar Schengen, prezentat ca un triumf la București, de fapt o mare vulnerabilizare a României.
Instituția prezidențială nu este singura lăsată în deficit. Strategia începută în mandatul lui Victor Ponta la șefia PSD și continuată de Liviu Dragnea a fost desăvârșită: o pleiadă întreagă de instituții sunt private de un rol politic și social real, printre ele CNA și ICR, reduse la irelevant.
- Deficitul de reprezentare politică/ Deficitul de democrație
Odată ce electoratul votează într-un fel, pentru ca mai apoi deciziile puterii poltice să răstoarne votul și să infirme astfel puterea cetățenilor, contractul de reprezentare politică este compromis. E ceea ce a făcut președintele Iohannis care, după ce a cerut expres cetățenilor să voteze contra PSD și să-i dea puterea de a forma un guvern în acord cu proiectul politic al președintelui, a readus PSD la guvernare.
Calitatea precară a democrației românești a fost folosită mai degrabă pentru a permite permutări politice contrare votului de reprezentare, ceea ce face ca actualul regim de putere să lase țara mult mai fertilă tentativelor iliberale, exersate deja în mandatul lui Klaus Iohannis.
- Deficitul de speranță socială
În pofida denumirii mai bonome, aici rezidă unul dintre cele mai mari riscuri pentru 2024: speranța socială este combustibil pentru forțele politice care contestă monopolul partidelor mamut, PSD și PNL.
Lipsa speranței sociale, cultivate ca strategie de actuala clasă politică de la putere, duce la apatie socială, la absenteism de la vot, la comportamente electorale revanșarde și resentimentare, la îndemâna politicienilor populiști și radicali și la violență politică, folosită pentru a da poporului o satisfacție iluzorie de răzbunare. Este ceea ce vedem zilele acestea, ca rezultat al strategiei PSD/PNL/Iohannis de a alimenta artificial personaje poltice ca AUR și Diana Șoșoacă, o strategie cu două rezultate intenționate:
- pe de o parte, radicalizarea electoratului revanșard, pentru a obține delimitarea celorlalți alegători, fie prin absenteism și refuzul oricărei implicări politice, fie prin votul răului cel mai mic, care să garanteze că radicalii (AUR, Șoșoacă) nu ajung la putere;
- pe de altă parte, apatia socială generalizată, care face ca acțiunile pe care Guvernul le face pe ultima sută de metri să treacă fără prea mare contestare socială, așa cum s-a întâmplat și cu Codul Fiscal.
Acestea sunt premisele de pornire pentru scrutinele care vor avea loc în 2024. Noua ordine politică de la București depinde de cât de loiali unul altuia vor fi Klaus Iohannis și PSD, pe de o parte și, pe de altă parte, de apariția fenomenului de lebădă neagră, fie el un candidat pentru prezidențiale, fie o ofertă politică competitivă venită din zona liberală de opoziție.
Sunt însă mai probabile alte două scenarii de lucru, niciunul dintre ele optimist, mai ales dacă le situăm și în contextul internațional mai larg, cu o Uniune Europeană și ea fragilizată de teribilismul suveranist și mai puțin preocupată de București, unde pe hârtie democrația stă în picioare, și mai vigilentă să țină Republica Moldova și Ucraina pe orbita liberală europeană. În plus, Uniunea Europeană a investit enorm în București, nu doar financiar, ci cu resurse de legitimitate, în anii infamului regim Dragnea, când instituțiile europene au fost practic aliații societății care denunța abuzul de putere.
Primul scenariu este acela al radicalizării sociale, ca răspuns la radicalizarea politică, ceea ce va confirma trendul din sondajele de opinie, care duc AUR și partidul lui Șoșoacă, adunat, la aproximativ 25%, în acest moment. Este deja loc comun teza că AUR este o creație autohtonă golemică, pe modelul Cenaclului Flacăra din comunism: regimul de putere și-a creat propria supapă care să adune marginalii. Totuși, golemul este cel care iese de sub puterea creatorului său și efectul creației e de bumerang, în cele din urmă. Cu AUR și Șoșoacă depășind PNL-ul la europarlamentare, de pildă, ne vom situa într-o zonă nefrecventabilă, care ne-ar putea speria suficient de tare încât să răsturnăm votul la următoarele scrutine.
Cel de-al doilea scenariu este cel al prezervării unui status quo căldicel, mediocru, care ar conveni cel mai mult PSD-ului și, pe lângă PSD, PNL-ului. Evitarea răului mai mare – radicalii – ar menține supremația PSD/PNL și l-ar duce pe Marcel Ciolacu în turul al doilea, ca rău mai mic față de Simion/Șoșoacă, pe modelul folosit deja de cuplul Iohannis/Dăncilă.
Totuși, funcția de prim-ministru îi aduce lui Ciolacu avantajul celui care are pâinea și cuțitul și împarte, dar și dezavantajul supra-expunerii, mai ales că liderul social-democrat, o vreme înțelept în a-și asculta consilierii care lucrează la conversia de profil, are tot mai dese ieșiri personale, în care năravul celui format în PSD se dă în vileag.
Există însă o premisă indirectă din punct de vedere politic, care a fost generatoare de speranță socială în 2023 și care ar putea avea un potențial bun pentru 2024, anul încercat electoral: cultura și forța ei de coeziune. Este motivul pentru care majoritatea politicienilor de la putere din ultimii ani au încercat să izoleze cât mai mult din prim-plan intelectualii/oamenii de cultură, să-i facă să treacă drept irelevanți, să-i descurajeze prin atacuri grotești. Una dintre funcțiile intelectualului, spunea Monica Lovinescu într-un interviu de după 1990, e să fie primejdios pentru puterea politică.
Or, tocmai aici, în aceast potențial al intelectualului de a denunța răul politic și de a se angaja civic rezidă nota de optimism pentru anul 2024, unul în care intrăm după un centenar dedicat cu discreție Monicăi Lovinescu și care a spart barierele presei de cazarmă, arătând că societatea funcționează și are pârghii pentru ca, prin recuperarea memoriei, să reseteze și modelul politic.
--
***Analiza este parte a previziunilor de început de an, pe care le face ICDE (Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană), a cărei membră este Magda Grădinaru.