Încă din primele zile ale războiului pe care îl duce în Ucraina, Rusia a înțeles că a pierdut terenul simbolic, nu mai are cum să spună o poveste pozitivă despre sine. Putea însă, și la București acestea devin povești dominante, să creeze narațiuni negative, false, inoportune despre Ucraina, care să suscite dacă nu antipatie, măcar raportări ambivalente.
A creat supărare zilele trecute remarca profesorului Oliver Jens Schmitt care spune că, în pofida situării geopolitice vulnerabile, aproape de Rusia, în România există o simpatie difuză față de Moscova. Trimiterea pe care istoricul austriac a făcut-o este la platformele extremiste, cum este AUR, și la figurile publice care nu vând Rusia ca pe un personaj bun, dar relativizează victima și mai ales relația României cu aceasta.
O vizitare succintă a televiziunilor de cazarmă ne arată temele pe care această agendă le impune, cap de listă fiind presupusa odioasă ostracizare a preoților ortodocși români din Ucraina. Această narațiune are toate elementele unui fake news, care, departe de a fi o minciună sfruntată și astfel recognoscibilă, lucrează cu bucăți de adevăruri, scoase din contextul lor originar și mixate într-o poveste nouă, care are ca scop obținerea unor emoții maximale. În acest caz, nu mai avem de-a face cu victima reală, Ucraina, agresată barbar de Rusia, ci cu victima acesteia, preoțimea românească din Ucraina și, prin extensie, minoritatea românească, ceea ce suscită identificarea noastră cu aceasta. Cetatea asediată devenim noi, iar personajul negativ Ucraina, victima.
Această strategie sovietică a fost folosită în România experimentului Pitești, unde victima era transformată în torționar, făcută să creadă că a decăzut la stadiul de agresor și că nu mai are căderea morală de a denunța răul, de vreme ce a devenit parte a lui. Sunt mărturii ale victimelor reeducării de la Pitești și Aiud care, după ce au ieșit din iadul închisorii, nu puteau povesti ce li s-a întâmplat. Fuseseră mlăștinite.
Strategia aceasta de a prezenta victima în registrul relativizării morale capătă teren din ce în ce mai mult în România. Personaje nefrecventabile intelectual și moral, așa-numiții suveraniști români de tipul lui Andrei Marga și Adrian Severin, sunt scoase din subteran și repuse pe agendă. Poveștile minoritarilor români oprimați în Ucraina sunt declinate și capătă intensitate maximă, cu elemente naționaliste. Preoții români ortodocși asupriți în Ucraina devin astfel personaje într-o narațiune identică celor de fabricație rusească, în care minoritarii ruși sunt prezentați ca fiind în pericol și sub imperativul de a fi apărați de patria-mamă, Rusia.
Astfel, Sootecestvenik, termenul rus pentru compatriot, desemnează nu doar etnicii ruși care trăiesc în afara Rusiei, ci a fost lărgit ideologic, pentru a-i include și pe vorbitorii de limbă rusă, care nu au naționalitate rusă, ba chiar și pe cei care nu vorbesc rusa, dar au legături culturale, istorice, religioase cu Rusia.
Acești compatrioți au devenit unul dintre instrumentele folosite de regimul Putin în politica externă, atât pentru exercitarea influenței (exemplul statelor baltice, unde procentul rusofonilor, așadar nu al etnicilor ruși numaidecât, este consistent, sensibil mai puternic în Estonia și Letonia), cât mai ales pentru justificarea agresiunii militare (conflictele înghețate din Oseția de Sud, Transnistria, Abhazia), care poate merge până la anexare (Crimeea) sau genocid (Ucraina de astăzi).
În cadrul ultimelor faze ale reimperializării Rusiei lui Putin, scrie lituanianca Agnia Grigas, necesitatea protejării compatrioților constituie justificarea Rusiei pentru intervenția militară.
Rusia continuă să folosească în mod constant strategia „apărării compatrioților” în războiul din Ucraina. Printre scopurile declarate ale lui Putin pentru justificarea acestui război este cel de a proteja ucrainenii vorbitori de limbă rusă – pe care Moscova i-a declarat compatrioți – de ceilalți ucraineni și de guvernul de la Kiev.
Altfel spus, dacă vorbești rusă, ești ortodox și te identifici cultural cu Lumea rusă, atunci poți fi apărat – nu e nevoie să vrei, așa cum s-a văzut în cazul populației rusofone din Ucraina, pe care Rusia a ucis-o nediscriminatoriu – de „mama” Rusie.
Agnia Grigas a remarcat un paradox: dacă etnicii ruși din Vest erau încurajați să revină în Rusia, cei din statele foste satelit ale Rusiei erau încurajați (imperativ) să rămână unde sunt, să creeze comunități și, astfel, clivajele pe care mama-Rusie să le poată potența, dacă este necesar.
Cu ce folos sunt aceste narațiuni în oglindă construite și în România? Românii nu pot fi convinși, și nici nu se încearcă asta, să fie de partea Rusiei, Rusia rămâne un stat criminal. Doar că strategia nu este aceea de a vinde răul drept bine, ci despre a relativiza personajul care stă pe locul binelui, adică Ucraina, iar asta nu ar fi posibil dacă România ar avea legitimitate politică.
Așa cum remarcă tot profesorul Schmitt, România a ajutat Ucraina, dar nu și-a asumat niciodată un rol mai puternic, regional. În discursul autorității politice, Ucraina este marginală și, acolo unde există, tema este asumată în limitele coordonării cu partenerii din NATO și UE. Președintele Klaus Iohannis nu a acordat niciun interviu, nici aici, nici presei occidentale, în care să vorbească despre sprijinirea cauzei Ucrainei, nu a explicat cetățenilor români, ritualic, de ce România va sta lângă Ucraina până la finalul războiului dus de Rusia și astfel vidul de autoritate a fost ocupat de aceste narațiuni toxice, care nu mai sunt marginale, ci își fac loc pe agenda socială tot mai largă.
Rusia a profitat întotdeauna de faliile din interiorul societăților occidentale și de vidul de autoritate, pentru a intoxica agendele sociale. În lipsa unei autorități legitime, a unui lider politic pe care românii să-l investească cu încredere, într-un climat social în care apatia este folosită politic, pentru ca politicienii mediocri să se impună, creând astfel o democrație disfuncțională – politicieni aleși, dar cu care cetățenii nu au contract de reprezentare – Rusia poate lesne să apese pedala și să profite de o strategie contra României.
Ultimele sondaje arată că românii nu mai au atâta încredere în traseul european și că își pun speranța în PSD, pe cale să devină din răul cel mare răul cel mai mic.