Vreme de un sfert de oră, toți copiii au citit în școli, la consemn, pentru a celebra o zi națională trecută în calendarul ministrului. Ar fi trebuit ca acest gest uniform să încurajeze cititul, fără ca autoritățile să aibă grijă ca măcar accesul la carte să fie garantat, pentru profesori și elevi deopotrivă.
Sunt două atitudini de fond în fața acestui citit cu voie și ordin de la minister:
- Cea care remarcă goliciunea proiectului, forma fără fond și contradicțiile: într-o țară în care sunt orașe fără librării, sate fără biblioteci și în care jumătate dintre copii se culcă seara flămânzi, cu o incidență a sărăciei severe în creștere în rândul copiilor mai mult decât în rândul adulților, copiii sunt puși să citească la unison, pentru 15 minute.
E aici una dintre problemele structurale ale României: neisprăvirea, elementul comun din descrierile pe care le-au făcut, la timpul lor, Drăghicescu, Ralea și Cioran.
Ideea poate fi bună, dar cum o implementăm încât ea să servească problemei de fond, nu formei? Ce continuitate are? Cum procedăm încât ea să iasă din festivismul care mai degrabă deservește decât încurajează lectura?
Altfel spus, utilitatea unei astfel de idei nu stă în estetica ei, cât de frumos arată copiii citind, ci în eficiența ei.
Pentru că altminteri copiii care au cărți acasă sau acces la biblioteci vor crește și se vor forma cu exercițiul lecturii, pe când cei care nu au nici cum să ajungă la o carte, nici instrumentele de a discerne între carte și pseudo-lecturi nu se vor forma intelectual astfel.
E un decalaj care nu se oprește la statutul economic: cititul e un avantaj care nu poate fi recuperat decât în cazuri singulare, excepționale, mai târziu în viață, când copilul fără acces la carte își depășește condiția, o sintagmă mai degrabă lirică, și poate recupera decalajul.
De fapt, România rămâne țara în care transferul social, de la o clasă socio-economică la alta, se realizează puțin spre deloc (studii Salvați Copiii România), tocmai din lipsa politicilor publice integrate, care să dea celor vulnerabili nu idei și imperative morale, ci instrumente/pârghii prin aceștia să beneficieze real de dreptul la educație și cultură.
Un copil născut într-o familie fără acces la educație/cultură va transmite mai departe, din generație în generație, această vulnerabilitate.
Viziunea romantică a școlii la lumina lumânării și a talentelor organice, crescute în aerul tare din rural, nu s-a confirmat în nicio realitate socială.
Sărăcia este o vulnerabilitate, nu o virtute.
- Cea care încearcă să vadă potențialul, lăsând totuși o portiță pentru scepticismul de tip „e bine și măcar atât”.
Această atitudine arată, de fapt, tragismul unor politici publice de impostură. „Decât nimic, e bine și atât” funcționează defetist, dar nu culege niciun rod din această sub-pretenție „măcar atât”.
Dincolo de aceste două atitudini, însă, discuția ar trebui să fie una de fond și să răspundă problemelor reale. Asta înseamnă că nu poți pleca decât de la o radiografie de sistem.
Care e bibliografia școlară a copiilor? Este ea utilă? Au copiii acces la cărțile pe care le studiază la școală? Cum deschid aceste lecturi apetitul pentru lectură? Dacă nu fac asta, care este viciul, sunt cărțile de studiu inadecvat alese sau să ne uităm la cum sunt ele predate?
Comentariile predate și apoi învățate uniform nu alimentează nici curiozitatea, nici creativitatea și nici nu îi dovedesc copilului că informațiile sunt cele care fac diferența.
Care sunt instrumentele pe care le folosesc profesorii, pentru a încuraja cititul? Lecturi suplimentare, ore de scriere creativă, cluburi de lectură? Ce citesc profesorii și cum folosesc ceea ce citesc pentru a interacționa cu copiii?
Ce se publică în România din literatura universală, pentru o vârstă sau alta? Cum ajung cărțile noi la copiii din urbanul mic și din rural?
Și, mai important: care e valoarea pe care Ministerul Educației și Ministerul Culturii o dau cărții? Pentru că dacă plagiatul prim-ministrului este acceptabil, atunci cartea și onestitatea intelectuală sunt sabotate, iar festivismul mai degrabă ne ține captivi, decât să îi conecteze pe copii la lumea în care trăiesc și pe care nu au istrumente să o înțeleagă, dacă nu citesc.