Europa a făcut pași importanți în armament, strategie și convergență politică, însă „trezirea” ei este încă incompletă, afirmă Tomasz Smura. Polonia vede România drept partener strategic pe flancul estic.
„Trezirea Europei” există, dar este incompletă, consideră Tomasz Smura, expert în tehnologii militare și relații strategice internaționale la think-tank-ul polonez Fundația Casimir Pulaski, din Varșovia.
Chiar dacă Europa este încă departe de a-și fi atins obiectivele strategice, ultimii trei ani au multe schimbări: creșterea producției de armament, modernizarea armatelor, schimbarea de mentalitate și convergența pozițiilor față de Rusia.
DW a stat de vorbă cu Tomasz Smura la București, unde doctorul în relații internaționale a participat la o conferință pe teme de securitate organizată de Școala Națională de Științe Politice și Administrative (SNSPA).
Accentul celei de-a noua ediții a Bucharest Security Conference a fost pus pe marile schimbări strategice care remodelează ordinea globală, de la competiția dintre marile puteri și instabilitatea regională până la amenințările hibride, și pe implicațiile acestora pentru Europa, NATO și parteneriatul transatlantic.
DW: Dr. Tomasz Smura, ați vorbit la Bucharest Security Conference la o dezbatere despre deșteptarea Europei și ajustările adoptate în materie de securitate. Ce a ținut atâta timp în loc, de fapt, în trezirea Europei? Ce a fost greșit? A fost lipsă de voință politică, au fost capacitățile insuficiente, sau speranța că vechea ordine se va menține?
Știți, avem o dilemă de tipul "jumătate plin, jumătate gol". Suntem, desigur, încă foarte, foarte departe de obiectivele noastre strategice, Europa ar trebui să fie mai capabilă, mai dispusă să acționeze, să își definească clar propriile interese și priorități strategice. Dar, în ultimii trei ani, de la începutul invaziei ruse în Ucraina, am învățat lecțiile și am făcut foarte multe lucruri.
Amintiți-vă că, la începutul războiului, chiar și cele mai mari țări ale Uniunii Europene aveau lipsuri enorme în ceea ce privește capacitățile industriei de apărare, ale forțelor armate. Germania, de exemplu, producea la începutul războiului aproximativ 40.000 de unități de muniție de calibrul 155 mm, iar acum produce aproximativ un milion de proiectile. Situația este acum cu siguranță mai bună decât era în trecut. Privind NATO și Uniunea Europeană ca întreg, cred că nu am pierdut timpul în acești trei ani.
Dar agresiunea rusă a început de fapt cu mai bine de zece ani în urmă.
Multe țări, în special în Europa Centrală și de Est, au început unele pregătiri cu mult înaintea partenerilor din Vest. Între timp se întâmplă lucruri absolut de neimaginat la începutul războiului, precum trimiterea de sisteme de armament avansate către Ucraina. Nimeni nu ar fi crezut că Uniunea Europeană ar fi capabilă să folosească bugetul pentru a achiziționa sisteme de apărare și a le oferi Ucrainei.
De fapt, ne-am schimbat complet mentalitatea în Europa. Iar prioritățile sunt de acum destul de clare. Aduceți-vă aminte: aveam perspective complet diferite asupra Rusiei, între Polonia, statele baltice și Germania. Acum suntem, în mare parte, pe poziții convergente, Franța, Germania, Polonia, statele baltice. Desigur, sunt anumite țări problematice, în prezent este cazul Ungariei sau Slovaciei. Dar acestea sunt la marginea Uniunii. Un alt lucru absolut incredibil de imaginat cu câțiva ani în urmă: am convenit să cheltuim 5% din PIB pentru apărare și securitate.
În bună măsură, încă doar pe hârtie.
Unele țări au atins deja acest obiectiv. Altele au depășit pragul de 2% din PIB. E, cum am mai spus, aceeași dilemă a paharului pe jumătate plin și pe jumătate gol. Totuși, mergem, în sfârșit, în direcția corectă. Au fost întoarceri de 180° în politicile de securitate ale națiunilor europene. În sfârșit, am identificat clar obiectivul și continuăm să mergem în această direcție.
Vedem, pe flancul estic, maniere diferite de abordare. Polonia este foarte deschisă în a spune ce face și cum ajută Ucraina, este, politic și diplomatic vorbind, agresivă cu agresorul, Rusia. România are o manieră mai prudentă de a se exprima diplomatic și militar.
Există, desigur, diferențe între diferitele regiuni din UE, chiar între țări. Pentru vecinii Rusiei, precum statele baltice, Polonia, Finlanda sau alte țări scandinave, perspectiva este diferită față de cea pe care o au Spania sau Portugalia și chiar față de cea a României, probabil. Gradul de conștientizare a faptului că această amenințare este imediată poate fi diferit.
Totuși, cel mai important lucru este că, în interiorul NATO, suntem capabili să elaborăm un concept strategic care a identificat clar Rusia ca amenințare, China ca o provocare, diverse probleme și obstacole.
Suntem capabili, știți, în ciuda faptului că NATO este o structură uriașă compusă din multe națiuni cu contexte și culturi diferite, să elaborăm politici comune. Există desigur diferențe, dar, împreună, mergem în direcția bună.
În strategia națională de apărare a României, adoptată recent, China nu apare ca provocare.
Poate că nu este în acest document anume, dar cu toții, împreună, în Uniunea Europeană, în NATO, am identificat China ca amenințare. Deci, și România, chiar dacă nu direct.
Ar fi necesară mai multă inițiativă din partea României?
De fapt, apreciem eforturile României și contribuția la securitatea aliaților. Desigur, pentru România, prioritatea este flancul de sud și Marea Neagră. E foarte important, acum, pe fundalul războiului din Ucraina și al situației de la Marea Neagră. Ceea ce ne dorim cu toții este ca România să își continue eforturile de modernizare a armamentului și de creștere a cheltuielilor pentru apărare. România este partener strategic pentru Polonia în regiune.
Europa se străduiește să obțină o armată mai puternică, independentă, reînarmată. Cum privesc americanii acest efort? Ca pe o amenințare sau ca pe un ajutor?
În esență, există niște sentimente mixte, acolo, de cealaltă parte a Atlanticului. Mulți ani, Statele Unite au încurajat europenii să facă mai mult în ceea ce privește securitatea și apărarea comună. Acum, când aceste eforturi chiar se întâmplă există anumite suspiciuni din partea americană, că poate Europa ar putea deveni un actor care să concureze cu Statele Unite în politica globală. Sau că ne construim capacitatea de producție militară pentru a concura cu industria americană pe piața globală.
Cel mai important acum este un dialog clar și deschis între americani și europeni. Trebuie să clarificăm întrebările legate de domeniul autonomiei strategice europene. Orice fel de autonomie europeană nu urmărește să îi împingă pe americani în afara Europei, a arhitecturii de securitate transatlantice. Este mai degrabă menită să îi facă pe europeni să contribuie mai mult la securitatea NATO și la o securitate transatlantică mai largă.
Autor: Cristian Ștefănescu