Cazul celor 49 de studenți de la Facultatea de Drept ajunși în pragul exmatriculării pentru că au copiat sistematic și cu metodă la examene este doar vârful unui fenomen extrem de extins și ajuns la cote apoteotice în timpul școlii online.
Cât de mare este fractura provocată de frauda între aparență și realitate în școala românească a arătat introducerea camerelor de supraveghere la examenul la bacalaureat. În 2010, ultimul an cu examen nesupravegheat video, promovabilitatea a fost 67%. În 2011, ea s-a prăbușit la 44%. Diferența era dată de fraudă.
Acum, în fața camerelor video individuale, ne întoarcem, mă tem, la starea din 2010.
De ce înclinația spre fraudă este atât de mare? Pe de-o parte, pentru că societatea românească are o mare permeabilitate la hoție.
Da, câteva sute de mii de oameni au ieșit în stradă ca să împiedice amnistierea unor hoți. Însă vă propun să analizați cu câte conotații simpatice, chiar drăgăstoase și materne, este folosit în limba română cuvântul “hoț”.
În mentalul colectiv, hoțul, cât nu ne fura în mod direct din buzunar, este un tip isteț, descurcăreț, de invidiat chiar. Elevii cresc în cultura în care, nu-i așa, hoțul neprins e negustor cinstit.
O altă explicație ține de faptul că anumite materii sunt percepute ca total irelevante, pentru că poate așa și sunt. Elevii nu resimt importanța de a ști. Înțeleg doar relevanța notei.
Și de ce ar fi altfel când modelele de succes în societatea românească nu sunt cele cu multă școală, ci mai degrabă cele care au furat fără să fi fost prinse.
Câți părinți vor să înțeleagă cât știe copilul, nu doar ce notă a primit?
Și cea mai mare tristețe este că elevii cinstiți, dacă nu devin victime ale bullying-ului ca tocilari, se simt profund nedreptățiți de faptul că au note mai mici decât cei care copiază. A fi cinstit e de multe ori echivalent cu a fi fraier, încă din școală.
Pentru unii profesori dezinteresați și fără vocație, faptul că elevii fraudează e un avantaj. Se pot lăuda cu rezultate foarte bune, sunt populari, nu au corigenți, puțină bătaie de cap.
Școala online a fost o catastrofă care, cred în continuare, ar fi trebuit evitată cu orice preț. Și mă refer inclusiv la copiii cu acces la Internet și laptop sau tabletă. Cu camera închisă, copiii făceau act de prezență din vârful patului, la orele online ale unor profesori total nepregătiți pentru acest tip de predare. Foarte puțini au căutat și au gândit metode de evaluare care să limiteze frauda.
Și câți părinți nu au găsit potrivit să stea lângă copii și să le livreze răspunsurile corecte, o complicitate la fraudă. La care a contribuit chiar Ministerul Educatiei, care inițial cerea acordul părinților pentru note, care a decis subiecte mai ușoare la examene.
Una dintre lecțiile pandemiei în Educație a fost tocmai despre fraudă, despre minima rezistență și demobilizare, despre învârteală și lene.
Și toată această mentalitate s-a revărsat în învățământul superior. Studenții care urmează să fie exmatriculați sunt în anul I, cei mai mulți au făcut clasa a XII-a în pandemie, au “beneficiat” de această lecție despre fraudă.
Și vorbim în acest caz despre tineri care vor să se facă inclusiv magistrați, deci să aplice legea, tineri despre care se presupune că au un simț al dreptății, un set clar de valori.
Să nu ne imaginăm însă că în alte facultăți și în anii mai mari e altfel. E la fel, doar că un singur decan a considerat că nu poate tolera frauda. Restul sunt complici pentru că nu vor scandal, pentru că nu vor să piardă studenții de pe locurile cu plată, pentru că un asemenea scandal afectează implicit și un coleg profesor.
Iar la ce extensie are plagiatul în școlile doctorale romanești, câți ar fi interesați să ridice piatra integrității?
Dar cauzele sunt cu mult mai profunde după cum explică foarte bine un student al Facultății de Drept, Andrei Nicolae Popa: “dacă unora nu le-ar fi lene să dea examene orale, nu s-ar fi ajuns la această situație. Degradarea învățământului românesc pornește de la comoditatea celor care ar trebui să fie pedagogi, nu recitatori de texte.
Unii profesori preferă metoda ușoară, grilele, ca să scape de noi. (…) Degeaba tratăm problema, dacă nu tratăm cauza. Cauza e evaluarea deficitară, cu grile, ca să ne rezolve repede, pentru că suntem mulți. Pentru că bani. Pentru că finanțare. În această spirală a banului, în care tu ești doar o grilă, e ușor să cazi în păcat, pentru că evaluarea e de așa natură să nu dorească să gândești, ci să spui dacă e a, b, c sau d.
Dreptul nu e a, b, c sau d, e despre oameni și cu oameni iar noi, cu fiecare grilă făcută sau furată, de îndepărtam tot mai mult de oameni”. Nici medicina nu e despre a,b sau c. Nici arhitectura. Nici ingineria. Sau nu ar trebui să fie.
Pandemia a accentuat, a agravat o situație care a dus învățământul superior românesc într-o stare de irelevanță internațională, iar preuniversitarul la rezultatele de la testele PISA.
Ce medici, ce ingineri, ce profesori, ce juriști vor ieși din facultăți, ce studenți vor intra în facultăți după învățământul pandemiei pe mine, una, mă preocupă cu mult mai mult decât distanța dintre bănci și decât impactul toaletei în fundul curții asupra unei boli care nu are transmitere digestivă.