Mii de copii, însoțiți de unul sau doi părinți, dacă nu și de o garnitură de bunici emoționați, cu buchete de flori în mână și mai degrabă abătuți de trecerea vacanței, se înghesuie în fiecare septembrie în curțile școlilor pentru festivitățile de deschidere a anului școlar.
Îi așteaptă, în cele mai bune și rare cazuri, minute bune, în general peste o oră și se poate ajunge chiar la două, de stat în picioare, bătuți de soare, uneori în căldură ca vara, cum a fost azi în multe locuri, ca să asculte niște, pentru ei, și adesea nu numai pentru ei, bălării.
Adică aceleași discursuri plate, fade, siropoase și pline de învățăminte de tip almanah, care nu le spun nimic și pe care adesea, și să vrea să le audă bine, nu pot din cauza unor instalații de sunet vai mama lor și a microfoniilor care sparg urechile. Doi-zece, doi-zece, la școală ca la nuntă!
Se înghesuie să le dea sfaturi toate “notabilitățile”, care pe unde apucă o tribună.
În primul rând - politicul, de la președinte, caz în care, cu tot cu măsurile de securitate, durata evenimentului crește substanțial, la premier, miniștri, parlamentari, primari.
Unii fac adevărate turnee, precum primarul din Suceava care a călcat la deschidere în 17 școli. Cei de la nivel mai înalt, urmăriți de presa, lansează mesaje politice.
Toți simt nevoia să fie văzuți, auziți și asociați cu o vorbă de duh despre scoală, chiar dacă mulți sunt agramați, împiedicați, cu școli de trei lei absolvite în condiții dubioase după 30 de ani și cu doctorate plagiate. Cam ca pozele cu biblioteci goale în spate.
Mai sunt și cei care nu vor să fie asociați cu festivismul, fiind mai pe reformă, dar nu pierd bunătate de ocazie să pună pe Facebook poze cu propriii copii pe care îi duc emoționați la festivitate, însoțite de câteva panseuri pe temă.
Niciunul nu a făcut nimic bun pentru educație, unii au făcut chiar destul rău, cum este Klaus Iohannis cu această catastrofală Românie educată, cadou pentru toate grupurile de interese care gravitează în jurul educației.
Mai nou, de când am descoperit drogurile în școli, ca să vezi!, au apărut și polițiștii să spună o vorbă înțeleaptă, la concurență intelectuală desigur cu politicul.
Preoții nu pot lipsi precum martie din post cu cădelnițe și tămâie, o prezență care încalcă libertatea conștiinței prevăzută de Constituție. A fi ateu este un drept în egală măsură cu acela de a fi credincios. Și un ateu nu trebuie obligat ca într-o școală laică să participe la un episod împotriva convingerilor sale.
Școala este și trebuie să rămână laică, cine dorește slujbă are bisericile deschise larg.
În fața ilustrei adunări, trebuie să vorbească, desigur, și conducerea școlii. Unii directori sunt identici cu comesenii și se lansează într-o regurgitare de vorbe “alese”. Atât de alese că le mai și stâlcesc, cum poartă cucoanele pantofii cu toc de sărbătoare.
Alți directori, cum am avut șansa să cunosc, sunt autentici intelectuali, oameni valoroși, dar care știu că la masa aceea, alături de ei, sunt cei de care depinde finanțarea pentru fiecare mic proiect al școlii, pentru orice reparație sau investiție. Așa că suporta stoic supliciul și încearcă să fie cât mai conciși când au de vorbit.
Uneori, totul este marcat și cu un mic program artistic.
Iar copiii stau în soare, în picioare, înghesuiți, înțelegând dureros și din această experiență că vacanța s-a dus și de ce școala nu e motiv de bucurie.
Obiceiul odios al festivităților în această formă își are originea în comunism. Doar că nu mai vine secretarul PCR să vorbească despre tovarașu’, vin alți politicieni cu alte prostii, plus sutanele, marea victorie a democrației, nu-i așa? Tot forme fară fond, ridicolul, inadecvarea sunt la fel.
Și m-am întrebat de ce totuși tradiția supraviețuiește.
O explicație consistentă am găsit-o la prof. Mihai Maci: “ceremoniile publice nu sunt nici despre elevi, nici despre profesori, nici despre părinți. Ele sunt ritualuri ale puterii și modalități în care aceasta-și afirmă stabilitatea. Discursurile nu au nicio relevanță; cu cât sunt mai terne, cu atât mai bine. Contează prezența oficialilor, muzica, ceremonialul (în ansamblu și cel religios în parte), statul în picioare al tuturor și omagiul florilor.
Școala nu e nici a elevilor, nici a profesorilor, ci a statului și puterii lui (reprezentată de primar, polițist și preot) i se închină - 'în mod organizat' - la începutul anului școlar, fiecare copil și fiecare părinte, precum și profesorii, ca 'funcționari publici'".
Dar cred că e mai mult decât atât. Un fel de sindrom Stockholm, dacă vreți. Cei care azi avem în jur de 50 de ani și peste așa am apucat în școala comunistă. Ritualul acesta ne-a intrat în reflex, în sânge. Și l-am transmis cu sfințenie celor mai tineri. Practic toți cei care sunt azi părinți nu au apucat altfel.
Și am bănuială că, dacă un ministru al Educației ar avea curajul să interzică aceste festivități, ar ieși cu revolte. Când le-a interzis pandemia, a fost cu bosumflări și dramolete, chiar dacă motivele erau evidente.
Ne-am obișnuit copiii să se închine an de an statului și puterii lui, pentru că a ajuns să ni se pară normal.
Școala, îi învățăm pe copii în fiecare septembrie, așa cum am fost noi dresați, e în primul rând despre supunere, despre acceptarea fără crâcnire inclusiv a stupidității și lipsei de logică. Argumentul autorității e suprem, să le intre în cap din vremea când stăteau bătuți de soare sau vânt în curtea școlii până când ultimul vorbitor își termina de rostit bălăria.
Noi, ca regim politic, am ieșit din comunism, însă comunismul nu a ieșit încă din noi. Supraviețuiește în reflexele noastre și îl transmitem povară generațiilor viitoare ca pe o normalitate toxică.