Pe cap poartă o pălărie de soare cu boruri înguste, decorată cu o bentiță din pânză în două culori – albastru și alb. E pusă șui pe cap ca și cum s-ar fi grăbit să iasă din casă.
E bronzat și are o față rotundă, nerasă, acoperită cu o barbă căruntă. Pe el poartă un tricou polo din bumbac, decolorat de vreme și descheiat la gât. E solid, aspru, calm, cu o privire care mângâie fluviul leneș, ce curge la picioarele lui.
Nea Gică, așa îi spun localnicii, a trăit toată viața la marginea Dunării. Are 70 de ani și a lucrat ca lăcătuș-mecanic pe șantierul naval din Tulcea.
Când a ieșit la pensie, s-a mutat în Plauru, la casa părinților care aveau peste 90 de ani, să-i ajute.
„Au murit amândoi. Tata, la 93, mama, la 91”, povestește Gheorghe Puflea, devenit celebru în ultimele săptămâni, după ce rușii au atacat portul Izmail, aflat peste apă de casa lui.
Mărturia lui despre eveniment, numele și fotografia au apărut într-un articol din New York Times, care a relatat despre raidul dronelor Kremlinului asupra depozitelor de grâu ucrainene de la Dunăre, dar și la posturile TV și în presa scrisă din România.
Însă, pentru el, aceste lucruri contează prea puțin și se pierd, rapid, în eternitatea dintre ape.
VIDEO. Călătoria în locul în care cetățeni români sunt la trei sute de metri de războiul din Ucraina - Sursa: spotmedia.ro
O imensă capcană
Războiul a rupt liniștea locului, ajungând la 300 de metri de casa lui Gheorghe Puflea și ale celorlalți săteni.
În Plauru, telefoanele nu au semnal, iar gospodăriile se întind pe mal, la distanță mare între ele, pierzându-se în vegetația bogată.
Satul se află la opt kilometri de comuna Ceatalchioi, cele două localități fiind legate de un drum de piatră, prăfuit.
Înaintând pe el, e greu să îndepărtezi senzația că oamenii de aici sunt prinși într-o imensă capcană, creată de uriașul fluviu și lipsa de interes a liderilor politici.
Pentru a ajunge din Tulcea în Ceatalchioi, o distanță de doar 12 kilometri, trebuie să urci mașina pe bac, să traversezi brațul Sfântu Gheorghe, iar apoi să străbați un drum pietruit, plin de gropi care, doar pe alocuri, are câteva porțiuni asfaltate.
După ce ai trecut apa, prezența României se diluează din cauza infrastructurii inexistente, iar cei care trăiesc în partea de nord a Deltei se află într-un teritoriu incert și tot mai periculos.
Comunismul, apropierea de URSS, nebunia lui Ceaușescu de a face agricultură în Delta Dunării și lipsa de strategii și investiții după 1990 au transformat o suprafață de 3.000 de kilometri pătrați, cam jumătate din cea a județului Neamț, ce se întinde între brațele Chilia și Sulina, într-un ținut deconectat total de țară.
„Am făcut nenumărate cereri către prefectură să ne ajute, să facem ceva și să îmbunătățim calitatea semnalului telefonic, dar n-am primit niciun răspuns”, a declarat Tudor Cernega, primarul comunei Ceatalchioi, pentru spotmedia.ro.
Singuri, la marginea războiului
Dacă nu era războiul, oamenii de aici ar fi rămas la fel de pierduți cum sunt de decenii, lipsiți de orice putere și influență pentru a schimba lucrurile.
Ei au fost găsiți, însă, de dronele Kremlinului, iar strigătele lor de ajutor au avut ecou în presa internațională și în cea din România, autoritățile, în loc să-i ajute, făcând tot posibilul să-i reducă din nou la tăcere.
De un an și jumătate, de când Rusia a invadat Ucraina, locuitorii satelor Plauru, Pardina și Ceatalchioi se află pe celălalt mal al conflictului și, oricând, pot deveni victime colaterale.
În noaptea de 2 august au fost foarte aproape. Atacul forțelor Kremlinului asupra portului Izmail a durat peste două ore, iar câteva sute de oameni s-au aflat în bătaia dronelor și ale proiectilelor de artilerie, fără a beneficia de adăposturi, de asistență medicală sau de posibilitatea intervenției pompierilor în cazul declanșării unui incendiu.
De când a început conflictul, niciun reprezentat al statului nu a venit în zonă să informeze oamenii ce ar trebui să facă în cazul unui atac al Rusiei asupra portului din vecinătate, au declarat pentru spotmedia.ro persoanele intervievate la fața locului, inclusiv reprezentanți ai administrației locale.
Pe întreg teritoriul mărginit de brațele Dunării, Guvernul României nu a catadicsit să creeze un punct fix de asistență de specialitate în caz că se întâmplă o nenorocire.
Mai mult, senzația oamenilor e aceea că autoritățile închid ochii și evită să-și asume orice responsabilitate după atacul din data de 2 august de teama de a nu crea o dezbatere despre vulnerabilitățile României pe granița de est a NATO.
„Zgomotul era puternic. Cerul se lumina. Se vedeau exploziile. Era război. Ne-a fost teamă. Am văzut depozitul care a luat foc peste mal. A ars mocnit câteva zile”, a povestit Gheorghe Puflea, reporterilor spotmedia.ro.
O noțiune abstractă, păzită de grăniceri
După o scurtă călătorie cu bacul, ascunși într-un nor de praf, ridicat de roțile mașinii, la câțiva kilometri de comuna Ceatalchioi, am dat peste doi polițiști de frontieră care opreau automobilele, notând numerele de înmatriculare.
Era cald, soarele uscase aerul. Cei doi reprezentanți ai forțelor de ordine, un bărbat și o femeie, își făceau datoria cu conștiinciozitate, numărându-i pe cei care se apropiau de frontiera de sud-est a României.
Am crezut că, într-adevăr, din cauza războiului, au fost aplicate măsuri speciale, iar autoritățile sunt prezente în zonă pentru a-i proteja pe oameni.
Dar m-am înșelat. Nu cei care trăiau acolo erau apărați, ci granița, o noțiune abstractă, iar concret, poliția de frontieră păzea teritoriul României de eventualii fugari din Ucraina, în general bărbați care voiau să scape de înrolare.
Într-un an și jumătate a fost un singur caz, în 2022, la o lună de la începerea conflictului.
Trecerea Dunării prin dreptul orașului Izmail nu e cea mai înțeleaptă cale de fugă pentru că posibilii dezertorii ucraineni cad într-o capcană naturală, fiind prinși rapid de grăniceri. Până la Tulcea e cale lungă, iar pe malul drept sunt izolați.
Singurul pod, unul către ceruri
Pe Dunăre, vasele de transport trec în sus și-n jos, într-un ritm amețitor. Localnicii povestesc că n-au văzut niciodată un trafic fluvial atât de intens.
Ucraina luptă pentru supraviețuire, iar grâul e una din principalele monede prin care își finanțează rezistența în fața Rusiei.
Implicarea României e esențială pentru țara vecină. Navele, încărcate cu cereale, ajung în portul Constanța, protejate de apele naționale, ieșind din Dunăre pe la Sulina, iar tot pe acolo, întorcându-se pentru încărcare.
Biserica din Plauru e o construcție mică, strivită între dig și malul fluviului. Vegetația aproape a înghițit-o, dar se vede că sătenii încă o îngrijesc, pentru ei fiind singurul pod între lumea aspră de aici și cea din ceruri.
În spatele bisericii e cimitirul plin de cruci din ciment pe care sunt trecute nume, ani și lipite poze neclare, șterse de soare, ploi și vânturi. Aici, credința presupune și efort fizic ca să ții la distanță vegetația de biserică și de casele mici, joase, ascunse printre bălăriile înalte și dese, care înghit totul în cale.
Nimeni din Ministerul Apărării nu și-a bătut prea tare capul cu dronele, a povestit primarul din Ceatalchioi.
Au venit pe aici, s-au uitat vreo două ore, apoi au plecat la București, ne-a declarat edilul Tudor Cernega.
Deși cel puțin o dronă rusească a intrat pe teritoriul României, conform declarațiilor mai multor martori, oficialii au făcut tot posibilul să evite încurcăturile. Pentru moment, au reușit.
Din păcate pentru ei, războiul nu s-a terminat și nici oamenii din Plauru, Pardina și Ceatalchioi nu și-au părăsit casele, având, în continuare, nevoie de ajutor.
