Renate Weber, la loc comanda! Și acum, ce facem?

victor.pitigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

Scandalul este cât casa. Cogeamite șefii celor două Camere ale Legislativului și-au dat cu stângu-n dreptu’ și, după felul dezorientat cum îi văd reacționând, nu lasă impresia să-și fi pregătit un „plan B”, pentru cazul când se întâmplă ceea ce s-a întâmplat: CCR a declarat neconstituțională revocarea doamnei Renate Weber.  

Judecătorii Curții au procedat corect. Și nici măcar nu le-a fost greu: domna Renate le-a oferit, în întâmpinarea făcută, toate elementele necesare, ca să constate neconstituționalitatea revocării sale. 

Mi-e și jenă să spun ce întrebare elementară îmi încolțește în minte: oare juriștii de la Parlamentul României, consilierii de specialitate ai domnului Orban și ai doamnei Dragu, experții cei mai de vază, sunt atât de ageamii, încât nu și-au dat seama cum se va apăra A.P. și câtă dreptate i-ar putea da Curtea?

Cele întâmplate constituie un mare eșec profesional pentru cei care au pregătit demersul de revocare a A.P.  În opinia mea, au dat-o în bară nu pentru că n-ar trebui  înlăturată de la butoane politiciana ferventă, traseista și totdeuna profitoarea Weber, ci pentru că și-au făcut treaba în dorul lelii.

Repet, nu-i putem reproșa Curții nimic de rândul acesta. Altădată, aceeași CCR își depășea atribuțiile și chiar îi indica președintelui calea de urmat, cum a fost în cazul Kovesi: ”Președintele României urmează să emită Decretul de revocare din funcție a Procurorului șef al DNA, doamna Laura Codruța Kovesi”.

Culmea, CCR nu numai că își depășea atunci atribuțiile, dar și le îndeplinea defectuos:  a trebuit să observe instanța europeană  faptul că fostei șefe a DNA nu i s-a asigurat dreptul la apărare, conform Constituției – obligație elementară, pe care înalții magistrați bucureșteni aveau obligația s-o ia în considerare.

N-au observat nimic, sau – mai probabil – s-au făcut că nu observă. Acuma, în cazul Weber, nu le scapă nimic și observă totul.

Așadar, CCR a găsit cu ușurință argumentele privind neconstituționalitatea revocării doamnei Renate Weber, cele pe care nu le găsea deloc acum trei ani, când interesul majoritarilor pesedisto-aldiști era ca revocarea doamnei Laura Codruța Kovesi să fie perfect constituțională.

Hotărârea este definitivă, nu poate fi contestată, Parlamentul este obligat s-o aplice, dar asta nu anulează voința aleșilor. Înalta instanță constată neconstituționalitatea în ce privește demersul, așa cum a fost el făcut, nu în ce privește voința celor aleși.

Parlamentul este, conform Constituției „… organul reprezentativ suprem al poporului roman” (art. 51, al. 1). Nici CCR nu poate frânge voința Parlamentului, care acum nu-i mai acordă încredere traseistei Weber.  Nu voința instituției o atacă CCR, ci procedura, modul cum a acționat instituția pentru a încadra hotărârea înaltului for într-un context juridic corect.

De aici pornește planul B, cel la care nu s-a gândit nimeni. În locul demersului neconstituțional de până acum, se impune un altul, care să respecte întru totul  litera și spiritul Legii Fundamentale.

Din păcate, liderii coaliției nu s-au arătat preocupați de acest aspect. Grija lor era să stabilească exact persoana care se va instala pe fotoliul vacant, în cazul când reușește planul A.  Au găsit persoana conform algoritmului și au bătut palma conform obiceiului, dar scaunul stă încă ocupat. Nimeni nu știe ce urmează.

Doar președintele Iohannis se arată preocupat de modul cum ar putea fi reluat demersul.  Și-a exprimat opinia în termeni prudenți și cu o subtilitate a cărei finețe este de admirat: ”Probabil procedura va trebui rafinată”.

Cum spuneam la început, deplâng felul cum au acționat juriștii triplei alianțe de la guvernare dând cu oiștea-n gard. Nu le cerea nimeni să recurgă la ilegalități, dar aveau obligația să incadreze demersul strict între limite constituționale.

Nu mă pretind jurist și nu m-aș hazarda să dau soluții, dar știu că măiestria celor care pledau în fața instanței a ajuns legendară prin expertiza, profesionalismul și înțelepciunea lor. Istoria este plină cu exemple când maeștri ai baroului s-au impus prin neașteptata interpretare a legii, în beneficiul clienților lor.

Un caz celebru de acum 100 de ani

Îmi permit o divagație, cu gândul la cetățeanul de rând, cel care nu totdeauna știe să folosească legea în favoarea sa. Misiunea de a-l apăra o are avocatul, cel a cărui profesie nobilă îi este de ajutor, ca să-și apere drepturile și interesele.

Mă voi referi la un proces celebru, unde avocatul s-a impus prin înaltul său profesionalism, folosind legea nu pentru a pedepsi clientul, vinovat de omor, ci pentru a-l apăra, până la achitare, dacă se poate. Și s-a putut.

Faptul s-a petrecut în martie 1914, la Paris. Scandalul l-a declanșat o scrisoare publicată în ziarul Le Figaro, compromițătoare pentru „onoarea de familist” a ministrului francez al Finanțelor, Joseph Caillaux.

Soția acestuia, Henriette Caillaux, se simțea atinsă în sensibilitatea ei de soție onorabilă.  Fără să-i spună nimic soțului, doamna Henriette a ascuns un revolver în manșonul de blană, care atunci era la modă, a intrat în biroul redactorului-șef al ziarului, Gaston Calmette, și a tras în direcția lui toată încărcătura disponibilă: șase gloanțe. Calmette a decedat.

În timp ce personalul redacției anunța Poliția, Henriette Caillaux a așteptat calmă la locul faptei, gata să se pună la dispoziția autorităților. Chiar de la primele declarații, a recunoscut totul, n-a contestat nimic, iar restul a rămas pe seama anchetatorilor și a avocaților.

Crima părea în afară de orice dubiu: cadavrul exista, arma de asemenea, ucigașa și-a recunoscut fapta, chiar și premeditarea rezulta de la sine, de vreme ce Henriette adusese arma de acasă. Părea ca și condamnată.

Dar lucrurile au luat o altă turnură. Ministrul Caillaux, membru al Guvernului și personalitate de mare influență în lumea pariziană, și-a permis să angajeze, pentru apărarea soției, cel mai de  renume avocat al Franței din acea vreme: maestrul Fernand Labori.

Labori a reușit să convingă instanța că infracțiunea Henriettei Caillaux nu este un act premeditat, ci rezultatul stării emotive firești la o femeie sensibilă. Tocmai sensibilitatea o face să acționeze incontrolabil, atunci când pasiunea își spune cuvântul, iar în suflet se așază disperarea.

Avocatul nu s-a limitat la o simplă pledoarie. S-a documentat din literatura de specialitate cu privire la emotivitatea femeii, s-a folosit de expertiza unor înalți specialiști, psihologi și psihanaliști. Cu toții erau de acord că, atunci când sunt lovite în amorul propriu, femeile delicate acționează necontrolat.

Avocatul s-a înarmat cu expertize, cu opinia specialiștilor, cu probe scrise și cu declarațiile martorilor. Puse cap la cap cu dibăcie, le folosea pe toate în favoarea cauzei.

La 28 iulie 1914, la numai două luni după săvârșirea crimei, Henriete Caillaux a fost achitată nu ca nevinovată, nu pentru că n-ar fi ucis, ci ca iresponsabilă. Nici nu trebuia mai mult.

Mă întreb retoric: au consultat corifeii majorității noastre parlamentare vreun jurist de marcă, un avocat cu dăruirea și expertiza acelui parizian care uimea opinia publică de acum un secol prin dăruire și profesionalism, sau au încredințat cauza unui ageamiu, bine văzut la partid, poate nepot sau beizadea al nu știu cui, poate prieten cu nu știu cine, unul care nu știe altceva decât să se facă de râs și să ne facă de râs pe toți?

Întrebarea este retorică. Nu necesită răspuns.

Mai multe informații despre criza politică:


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇