Există în psihologie o tulburare care îl macină pe om, invalidându-i speranța și prin asta percepția binelui care i se întâmplă: anxietatea de anticipație. Când aștepți să vină peste tine dezastrul, doar e o chestiune de timp până când ceva rău se va produce cu siguranță, ce sens are să îți faci proiecte, să speri, să trăiești, la urma urmei?
Evident, răul acesta generalizat care stă după fiecare colț al vieții noastre e impersonal, un fel de verdict cu care ne naștem și pe care trebuie să îl purtăm sisific până la final.
E atât de implacabil, încât devine singura garanție pe care o avem și, în mod paradoxal, un soi de familiar de care ne atașăm. Și dacă lucrurile stau așa și nimic bun nu poate trece de sita destinului, atunci de ce să mai investim în proiecte?
Anxietatea nu este însă un simplu scepticism cu care ne trecem zilele, ci o tulburare serioasă, care nu pune la îndoială lumea – nu lumea este rea -, ci pe noi înșine – noi suntem cei care atragem dezastrul, noi suntem în capcană, noi nu reușim să ieșim din ziua cârtiței.
Așteptând răul, ne lăsăm suspendați într-un prezent inconfortabil, măcinat de frici și fără posibilitatea de a lua o singură gură de aer de care să nu ne îndoim.
Imaginați-vă că acela care suferă nu este un om, ci o societate, și anume societatea românească, aceea care nu a avut în ultimii 30 de ani nici politicieni care să îi facă bine și nici norocul pe care se baza P.P. Carp și, poate că privită astfel, înțelegem mai ușor încremenirea, blocajul, retragerea în patriile din balcoane, dar și neîngrijirile, plicurile cu bani pentru spitale, îndatorările.
Toate acestea sunt închideri, un fel de garanție că nimic bun nu se va întâmpla și atunci fiecare supraviețuiește pe măsura relațiilor și plaselor de siguranță pe care și le-a făcut.
Bunăoară, e aproape unanimă anticipația unui dezastru de proporții odată cu începerea anului școlar.
”Să vezi cum o să fie atunci! Ce scandal! Ce dezastru!”, șușotește strada.
Părinții nu vor ști ce să facă, profesorii își vor lua un an sabatic, de frica pandemiei și mulți impostori vor profita de locurile eliberate în sistem, copiii vor fi material de experiment. Și tot așa mai departe.
Dezastrul e garantat, nu se știe exact în ce formă va veni, dar tocmai asta e fața cea mai hidoasă a anxietății de anticipație: felul cameleonic al răului de a se infiltra.
O formă de manifestare a acestei maladii este îndoiala
Când nu mai ai încredere în nimic, de vreme ce dezastrul oricum se întâmplă, nici nu mai poți investi din energia ta în afară.
Și atunci îți fixezi privirea pe drobul de sare, fiind în același timp dureros de conștient că tocmai așa ratezi viața și te ratezi și pe tine.
Iar o societate lipsită de încredere, măcinată de anxietăți și punându-și toți banii pe dezastrul-ce-va-să-vie, indiferent de ce siglă electorală e pe afișele unui candidat sau altul, e cel mai fertil teren pentru dezinformări, manipulări și imposturi politice.
În fond, murmură strada, orice se va întâmpla rău după 14 septembrie nu poate fi decât catastrofal, dar așa ar fi fost în orice guvernare a ultimilor trei decenii.
Tocmai pe gândirea păguboasă și pe compromiterea încrederii se bazează politicienii impostori, aceia care își schimbă sigla partidului de pe afiș, aceia care candidează și dacă au fost condamnați penal, iar partidul lor nu are nicio tresărire, aceia care au vorbit câteva luni despre necesitatea distanței de 1,5 metri între persoane, iar acum nu se asigură ca așa va fi în școlile despre care știm cu toții cum sunt, în ceea ce privește spațiul, igiena și numărul copiilor dintr-o clasă.
Ce putem face atunci când pare că nu mai e nimic de făcut nu e o întrebare fatalistă, ci una care ar trebui să nu lase totul pe seama drobului de sare.
Dacă autoritățile transferă asupra părinților responsabilitatea de a-și trimite copiii la școală, atunci părinții trebuie să poată lua decizia cu toate informațiile pe masă și conștienți de pârghiile pe care societatea le are, atunci când politica e pe afișe, când la PSD, când la PNL.
Un om tulburat de anxietate generalizată tinde să apeleze la gândirea magică, pentru a se putea strecura printre catastrofe.
Dacă se întoarce din drumul tăiat de o pisică neagră, însă, el nu va fi eliberat de insuportabila frică. Vindecarea și ieșirea din blocaj vin atunci când nu mai așteaptă dezastrul, ci ia cărțile de pe masă și vede ce are de făcut.