Să vă spun un secret. În ședința de redacție de săptămâna trecută, vorbeam între noi și spuneam că e “practic imposibil” să nu ia foc încă un spital în condițiile în care acestea sunt luate cu asalt de numărul mare de infectări și cazuri grave înregistrate în acest val pandemic.
Iată că un raționament simplu, făcut de o mână de jurnaliști care urmăresc evenimentele, a fost “tragic” de precis.
Tot din experiență spun, sunt sigur că același tip de raționament a fost făcut de alte câteva zeci de jurnaliști din redacțiile de știri din România.
Pentru că a fost atât de ușor de prevăzut, incendiul de la Constanța putea fi evitat de cei care administrează această criză dacă ar gândi din când în când și ar face câte ceva.
Am avut trei incendii până acum, în trei mandate ale unor miniștri ai Sănătății proveniți din trei partide diferite.
- Tragedia de la Piatra Neamț, cea în care au murit 12 oameni, s-a întâmplat în data de 15 noiembrie 2020, în valul doi de pandemie, în mandatul lui Nelu Tătaru (PNL).
- Un corp de clădire al Spitalului Matei Balș din București, în care erau internați bolnavi Covid, a luat foc în data de 1 februarie 2021, valul trei de pandemie, ministrul Sănătății fiind Vlad Voiculescu (USR-PLUS). Au murit atunci 20 de persoane.
- Ieri, un incendiu la Spitalul de Boli Infecțioase din Constanța a ucis 7 persoane. De data aceasta, Ministerul Sănătății e condus interimar de un reprezentant al UDMR, domnul Cseke Attila.
Această simetrie arată cât de mari sunt problemele din sistemul sanitar și arată că acestea nu pot fi rezolvate de niciun partid, de niciun om politic. E nevoie de altceva. De un plan, de resurse și de solidaritate. Dar în România nu există nimic din toate astea.
Pandemia a arătat că e nevoie de măsuri generale și investiții naționale într-un sistem de sănătate fragmentat, învechit și căpușat de primari și președinți de consilii județene.
E greu de explicat de ce nu am învățat nimic de la un incendiu la altul. Rapoartele de anchetă, în caz că au fost finalizate, au fost ascunse de opinia publică.
În linii mari, specialiștii au găsit o cauză comună a acestor incendii, manipularea unei cantități mari de oxigen necesar în tratarea persoanelor infectate cu coronavirus.
Operațiunea este foarte riscantă și o singură scânteie, o țigară aprinsă, un scurtcircuit poate declanșa o tragedie.
De aproape un an de zile, nicio administrație n-a reușit să rezolve problema.
La fiecare val pandemic, odată cu creșterea numărului de persoane internate, exact ca și cum ar fi fost ceva programat, a izbucnit un incendiu.
Problemele sunt atât de mari, încât dramele au devenit previzibile.
Și ca de fiecare dată, avem un mesaj de la președinte, un prim-ministru care anunță serios, chiar puțin nervos, că va lua măsuri, o demitere, două, la nivelul trei, patru de responsabilitate, pentru ca, apoi, totul să se piardă într-o pâclă instituțional-juridică în care nimeni nu e vinovat, nimeni nu e pedepsit.
De neînțeles e și faptul că în 30 de ani nu ne-am dezvoltat nici măcar această deprindere birocratică de a consemna ce se întâmplă într-un caz sau altul care afectează grav societatea.
Nu suntem în stare să scriem un raport amănunțit în care să prezentăm ce s-a întâmplat la un incendiu de spital, care sunt pagubele și ce măsuri trebuie luate pentru ca să reducem cât mai mult posibilitatea ca nenorocirea să se repete.
Totul devine complicat, nu există profesioniști independenți care să facă treaba, informațiile devin arme în lupta politică, iar opinia publică trebuie ținută în întuneric, eventual bombardată cu senzaționalism ca să nu afle cine e responsabil, să se plictisească și să uite.
Iar tragedia se repetă. Mor alți oameni, alți copii orfani, alte familii distruse, alți eroi care salvează ce se mai poate salva, dar nu avem vinovați, nu avem pedeapsă și nu avem cum să învățăm ceva. Și totul se repetă ca-ntr-un film absurd, nesfârșit.
De decenii, cu mult înainte de prăbușirea comunismului, România e și un șir de accidente grave, de oameni care mor fără nicio vină din cauza iresponsabilității celor care conduc, a mediocrității și corupției din instituțiile publice.
“A trebuit să lucrez cu oameni de o moralitate îndoielnică și cu o pregătire precară, un amestec letal de prostie și rea intenție, față de care nu aveam nici cel mai mic control sau instrument de constrângere”, a scris Valentina Saygo, o antreprenoare care pentru câteva luni a lucrat în Ministerul Economiei, și care a făcut public ce a văzut și a găsit acolo.
Ea descrie dureros de precis cancerul care paralizează instituțiile publice ai căror angajați fac tot posibilul să nu-și asume nicio responsabilitate.
“Cu regret am tras o concluzie - România nu este pregătită pentru oameni cinstiți, curați și onești. Nu poate fi reformată de sus în jos, oricât de bune intenții ar avea cineva, până nu este desțelenită în cele mai adânci cotloane”, a adăugat Valentina Saygo.
Incendiul de la Constanța putea fi evitat dacă președintele Klaus Iohannis și prim-ministrul Florin Cîțu se luau în serios și reușeau să impună vaccinarea.
Nu să anunțe că pandemia a luat sfârșit, că valul patru nu va avea un impact atât de mare și că putem să mergem cu toții la Vama Veche.
Dacă într-adevăr se țineau de promisiune și azi ar fi fost 10 milioane de oameni vaccinați, numărul îmbolnăvirilor grave era la jumătate, iar spitalele n-ar fi fost într-un colaps nedeclarat.
Când totul e o joacă politică fără responsabilitate, catastrofele nu ezită să apară.
Ce e straniu și, în același timp, descurajant, e că am învățat atât de puține de la un val pandemic la altul, fiind un adevărat șoc să descoperi că majoritatea deciziilor cu consecințe asupra milioane de oameni s-au luat după ureche.
Ilustrarea perfectă a acestei situații, în opinia mea, o reprezintă declarația ministrului Educației Sorin Cîmpeanu care a anunțat cum s-a luat decizia ca școlile să se închidă la o incidență a infectărilor de 6/1000: “am crezut că nu vom atinge niciodată această cifră”.
Între timp, incidența a trecut în București de 7,5 la 1.000 de locuitori, iar în secțiile de terapie intensivă nu mai există niciun pat liber.