Peste 9 pentru toată lumea, mai puțin copiilor care se pierd pe drum

Peste 9 pentru toată lumea, mai puțin copiilor care se pierd pe drum

S-au terminat examenele, cu aceleași dezbateri stereotipice și care scot la iveală o cultură socială și politică ce întrețin forma fără fond, validarea prin notă și imperativul diplomei ca recunoaștere socială. Și cu aceleași zeci de mii de copii pierduți pe drum.

Un elev din București (și alte câteva orașe mari) care ia la examenele de limba și literatura română și cel de matematica de la Evaluarea națională o notă sub 9,50 este deplâns de comunitate și dă bătăi de cap părinților atunci când vine vorba de completat opțiunile pentru admiterea la liceu.

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

Rar găsești în școlile cotate ca fiind bune medii sub 9, pentru cei patru ani de studiu, pentru că media are o pondere de 20% în nota finală de care depinde intrarea la liceu.

Cu excepții extrem de rare, disciplinele vocaționale – muzica și desenul -  care în România se notează, sunt considerate materii care ridică media, la fel ca mult disputata religie.

Această uniformizare deservește atât acestor discipline, cât și copiilor, intrați într-o cultură socială a bifei și notei, fără posibilitatea de a-și dezvolta curiozități legate de artă.

Această paradigmă a educației continuă și la liceu. La liceele de elită, sunt clase întregi în care toți elevii au medii generale peste 9, pentru cei patru ani de studiu, medii menite mai degrabă să întrețină un pedigree al școlii și să îi mențină cota de piață.

Acești copii pleacă din școală cu o imagine deformată atât despre scopul cunoașterii, cât și despre sine. Primele eșecuri vor fi puternice nu pentru că eșecul este o ratare de sine, din contra, experiența eșecului are și ea o forță formativă, ci pentru că vor arăta inadecvarea.

Notele de 9 și 10 pe bandă rulantă, pentru toată lumea și la orice materie, rareori mai spun ceva despre erudiția și capacitatea de contextualizare ale elevului.

Dar asta este doar jumătatea paharului.

Cealaltă jumătate este cea tăcută, cu părinți care nu se strâng ciorchine la poarta școlii, cât copiii sunt la examen, și care nu bifează validarea socială prin carnetul de note al copilului. Pentru că unii dintre copiii din jumătatea de jos nici măcar nu ajung la examene.

Se pierd pe drum, între ciclurile de învățământ, iar partea cea mai mare de vină o au tocmai reformele de buzunar pe care le propun de la portavoce miniștrii Educației și, iată, președintele țării.

Din generația care a dat acum bacalaureatul și a intrat în școală în 2009/2010, datele arată că 17% s-a pierdut între ciclul primar și cel gimnazial, abandonul școlar fiind de 13,8%.

O parte din acești copii – nu știm câți, România nu are statistici oficiale reale despre un alt fenomen social definitoriu după 1989, părinții care pleacă la muncă în străinătate și își lasă copiii în grija unor terți, cel mai adesea bunicii – au plecat din România.

O altă parte este aceea a copiilor pentru care accesul la educație egală e doar un rând într-o reformă: sunt copiii din medii socio-economice vulnerabile, care nu mănâncă a treia masă în fiecare zi, care sunt exploatați prin muncă și care nu pot beneficia de sprijin educațional, pentru că nu toate școlile au implementat Școala după școală.

Calculele brute surprind dinamica, dar este o poză cantitativă. În anul școlar 2009 – 2010, potrivit datelor oficiale, 203.895 de elevi au intrat în clasa I.  Doar 140.738 dintre aceștia au fost prezenți la Evaluarea Națională, la finalul clasei a VIII-a. 108.320 trec de examen cu note peste 5 și merg mai departe la licee teoretice – în 2017, rata de promovare a examenului a fost de 77%.

Alți patru ani mai târziu, avem 114.143 de elevi înscriși la bacalaureat (56% din câți au început în 2009 școala). Dintre aceștia, au promovat examenul 81.554.

Calitativ de astă-dată, știm că în ianuarie 2020, peste 275.000 de copii cu vârsta învățământului obligatoriu (7-17 ani) nu mergeau la școală (indicator care arată neparticiparea școlară).

Pe ansamblul învățământului primar și gimnazial, rata abandonului școlar pentru anul 2018/2019 a fost de 2,1%, ceea ce înseamnă aproximativ 35.300 de elevi, indicatorul fiind în creștere.

România are 15,3% din tinerii între 18-24 de ani care au finalizat doar 8 clase sau mai puțin, deși ținta fixată de România, în 2010, a fost de reducere a fenomenului la 11,3%, până la sfârșitul acestui an.

Tot calitativ: 41% dintre elevii români din sistemul educațional se plasează în aria analfabetismului funcțional, conform evaluării internaționale PISA. De asemenea, scorurile la matematică și științe au fost mai slabe decât în toate celelalte cinci evaluări la care a participat România în perioada 2000-2015: 46,6% și, respectiv, 43,9% au mari dificultăți în realizarea de calcule matematice simple.

Iar asta nu ține, cum am fost îndoctrinați în anii comunismului și, iată, un stereotip preluat și de generațiile postdecembriste, de genialitate sau non-genialitate, ci de diferențele de nivel din sistemul românesc de educație.

O să dau exemplul concret al unui copil defavorizat socio-economic,  care a făcut gimnaziul într-un sat din nordul țării. Acest copil a luat nota 10 la limba și literatura română, dar la matematică nu a reușit să treacă de 5. A reușit, așadar, pe cont propriu, să înțeleagă și să învețe gramatică și literatură, ajutându-se de lecțiile de la școală și de culegerile de la biblioteca sătească, dar acest lucru este practic imposibil când vine vorba despre matematică. Iar aici este viciul statului, nu lipsa de genialitate a elevului, un copil pe care sistemul l-a ratat.

Disparitățile sunt uriașe în calitatea actului educațional, ușor de constatat de la o școală la alta sau între cadrele didactice ale aceleiași școli.

Această stare de fapt a devenit clivaj major între mediul rural și urban mic, pe de o parte, și orașele mari. În nicio reformă a educației, nici în cea solemn denumită România educată, nu a fost cuprinsă mai întâi reconstrucția sistemului și corectarea unor decalaje monstruoase care privesc calitatea actului educațional – cel mai adesea condiționată socio-economic – și apoi modificarea unor examene, care în forma actuală nu face decât să cronicizeze decalajele.

Numai generația 2009 – 2021 a avut 16 miniștri plini ai Educației, numărându-l aici și pe celebrul Ioan Mang, care a demisionat după o săptămână, și un interimar (Emil Boc). Nici măcar unul la an.

Au început cu Ecaterina Andronescu, care a mai avut alte două mandate în această perioadă.

Au trecut prin două mandate ale lui Liviu Pop, cunoscut pentru bocancii cu care a intrat peste comisia anti-plagiat, pentru a-l scoate basma curată pe Ponta.

Și actualul ministru al Educației, Sorin Cîmpeanu, care azi propune reformarea educației, a mai avut o dată șansa acestei reformări.

Citește și:


Te invităm și pe pagina noastră de Facebook, unde vei găsi multe lucruri interesante, în plus față de site. Îți mulțumim că ne citești!