Modul cum fostul ministru al Educației, dar și al Externelor, Andrei Marga, revine iarăși cu aplomb, confirmând o pretinsă nevoie de a redeschide cutia Pandorei, cu privire la revizuirea frontierelor într-o parte a Europei de Est dovedește că ori domnia sa nu înțelege exact ce spune, ori noi nu deslușim bine ce auzim.
După reacția cvasi-generală a opiniei publice din țară și străinătate și după poziționarea unor cancelarii europene, domnia sa ar fi avut excelentul prilej s-o dreagă cumva, să facă un pas înapoi, eventual chiar să retragă cele spuse, cu explicația „m-a luat gura pe dinainte” sau cu obișnuita scuză a lui Gâgă: „nu asta am vrut să spun, voi m-ați înțeles greșit, eu vorbeam de altceva”.
Dar, din păcate, profesorul revine, parcă anume ca să ne atenționeze că exact asta a vrut să spună și că nimic nu e greșit din ce am înțeles noi în spusele sale. După ce mai punctase o dată, repetând aceleași declarații inițiale, cu privire la o eventuală revizuire a frontierelor în Europa de Est, domnul Marga perseverează, sugerând că războiul din Ucraina poate fi curmat, dacă aceasta renunță la o parte din teritoriile ei. Și chiar propune concret:
„Calea de urmat pentru a pune capăt conflictului constă din negocieri între SUA, Rusia, Ucraina, Germania, UE (sic: și Germania, și UE!) și China. Soluția practică are diverse componente, între care cedarea de teritorii spre a se intra în granițe firești în această parte a Europei”.
Să-mi fie iertat, dar asta o vede și Păcală, că n-ar fi fără folos dacă s-ar aduna atâția potentați ai lumii în jurul unei mese rotunde, ca să discute conflictul ucrainean. Problema se pune însă cum îi aduni pe toți aceștia laolaltă, ca să-i pui la o discuție despre „componentele soluției practice” pe care a văzut-o atât de clar profesorul clujean și pobabil că n-au observat-o alții?
Dar cât de mare trebuie să fii, cât de puternic și de influent, pentru ca numai la un semn al tău, să se alinieze numaidecât, nu oricine ci SUA, Rusia, Ucraina, Germania, UE și China, pentru ca să pună de acord diversele componente, inclusiv cedare de teritorii!
Pare totul dintr-un scenariu SF atât de neverosimil, atât de neexplicat și cusut cu ață albă, încâ îți vine să te întrebi ale cui interese dorește domnul Marga să le apere, fără alte argumente, decât pretinzând că respectivele interese sunt „generale”.
Volens-nolens, ajungi tot la veșnica întrebare: cui prodest? Ce interese ascunse se află la mijloc și sunt puse să slujească o clauză, pe care nici măcar țările direct implicate – cu excepția Rusiei! – nu și-o revendică?
Deocamdată, întrebarea este fără răspuns, iar noi, românii și alți europeni, suntem atât de preocupați cu criza din energie, cu iarna care ne așteaptă, cu inflația care ne sărăcește, încât aproape nici nu ne prea intersează ce mai trece și prin capul domnului Marga, cu privire la niște interese generale, amintite vag, dar neexplicate în niciun fel.
Preocuparea noastră istorică în acest moment este cum am putea ajuta Ucraina să iasă din agresiunea rusă, nu cum să împartă vecinii prada, în cazul când biruiește necruțătorul agresor. Preocuparea domnului Marga se concentrează tocmai pe acest moment crucial, când – în opinia domniei sale – o parte din teritoriul Ucrainei ar trebui reîmpărțit între vecini.
Mie, afirmațiile domnului Marga mi se par uneori străine și de realități, dar și de adevărul istoric la care se referă cu atâta insistență domnia sa:
„Spun cu toată responsabilitatea că Ucraina se află la granițe nenaturale. Trebuie să cedeze Transcarpatia Ungariei, Galiția Poloniei, României Bucovina, iar Rusiei Donbasul și Crimeea. Acestea sunt teritoriile altor țări, altfel vor fi conflicte”.
Pur și simpu, mă întreb: este, oare, atât de naiv domnul Marga, încât își închipuie că V.V.Putin a declanșat atâta amar de război, ca să-i dea Bucovina României, Galiția Poloniei, Transcarpatia Ungariei, iar Donbassul și Crimeea să și le țină pentru propria glorie în propria patria – mama Rusia?
Iar, dacă nu este atât de naiv, atunci iarăși mă intreb: ce gânduri tainice ascunde în mintea domniei sale? În folosul cui încearcă să deschidă o cutie a Pandorei, la a cărei ferecare puseseră umărul în secolul trecut cei mai de seamă oameni politici ai planetei, speriați de bilanțul celui de Al Doilea Război Mondial?
Știe și domnul Marga, fără îndoială, cât au trudit acești oameni de seamă ca să înlăture un nou cataclism global. Munca lor s-a concretizat în cele din urmă prin Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, elaborat la Helsinki în august 1975 și însușit de mai toți liderii responsabili ai planetei. Citez:
„Statele participante consideră inviolabile, fiecare, toate frontierele celuilalt, precum şi frontierele tuturor statelor din Europa, şi în consecinţă ele se vor abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere.
În consecinţă, ele se vor abţine, de asemenea, de la orice cerere sau de la act de acaparare şi de uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat participant”.
Mă îndoiesc că străduințele acestor oameni politici au fost alimentate de vreun „adevăr istoric” ci mai curând din strădania de a înfăptui premizele unei păci durabile în lume, după ce acea lume fusese martoră la sacrificiul în Război a peste 60.000.000 (estimare) vieți omenești căzute, printre altele, și din dorința unor lideri de a redesena harta frontierelor pe continent.
Cifra ar putea să-i facă pielea ca de găină domnului Marga, mai ales dacă se gândește cum au sfârșit în ștreang la Nurnberg cei care tocmai încercaseră să reîmpartă continentul, ca pe un tort, invocând tot un „adevăr istoric”, precum dânsul.
Recunosc, metafora cu tortul nu-mi aparține. A rostit-o un fost coleg al domnului Marga, cândva ministru de Externe al României, domnul Teordor Baconschi: „Declarațiile recente ale d-lui Andrei Marga despre posibila soartă a Ucrainei sunt însă lamentabile și scandaloase. Chiar nu ne mai putem imagina Europa ca pe un tort teritorial pe care și-l împart, cu prețul unor războaie sălbatice, diverși dictatori descreierați”.
Departe de a-i putea atribui domnului Marga epitetul de dictator, declarațiile sale ar putea ușor alimenta minți descreierate, iar asemenea perspectivă nu avantajează nici imaginea sa, nici profilul de personalitate publică influentă, pe care o are în România.
Revenind pentru a treia oară la aceeași idee obsedantă, profesorul amintește o vorbă milenară: perseverare diabolicum. De ce perseverează, oare, domnia sa? Doar așa, ca să fie băgat în seamă? Și de ce tocmai acum? Doar așa, pentru că și-a adus aminte ceva ce nu-l preocupa nici înainte de februarie, nici mai târziu, în martie sau aprilie?
Vrei, nu vrei, logica te duce spre un fel de telecomandă, care acum i-a transmis domnului Marga impulsurile necesare ca să expună propria opinie, s-o susțină, s-o repete și iarăși să repete ceea ce, până acum o săptămână zici că nici prin cap nu-i trecea.
Oricum aș întoarce-o, acolo mă duce logica. În niciun caz, domnul Marga nu poate fi catalogat ca unul care aruncă piatra în apă, ca să vină deștepții s-o scoată. Iar, dacă excludem această din urmă variantă, atunci nu rămâne altceva în picioare, decât înțelepciunea întrebării lui Seneca (preluată, se pare, de la Cicero): Cui pordest?
Unii bănuiesc cui, dar nu au nici ei probe.