Pe cine a salvat Uniunea Europeană, cine profită și cine spune povestea cea mai frumoasă. Și unde ajung miliardele

Pe cine a salvat Uniunea Europeană, cine profită și cine spune povestea cea mai frumoasă. Și unde ajung miliardele

România va construi spitale, școli și autostrăzi de aproape 80 de miliarde de euro și își va revigora economia, Ungaria a primit mai mulți bani decât a cerut și a scăpat de securea statului de drept deasupra capului, Polonia se vede și ea reconfirmată financiar, după ce guvernarea PiS a primit un nou cec în alegerile prezidențiale, Italia a reînviat solidaritatea europeană, Olanda s-a văzut în prim-plan, iar Germania i-a ținut pe toți la masă, până când titlul de presă a putut să fie construit în jurul unui ”summit istoric”.

De fapt, compromisul nu doar din rațiuni interne ale Uniunii, cât și din cele care țin de geopolitică, i-a ținut pe liderii europeni patru zile (și nopți) la Bruxelles.

Dacă summit-ul s-ar fi încheiat fără declarațiile care să conțină termenul ”solidaritate”, un concept sub care UE vrea să se repoziționeze, atunci ar fi lăsat Rusia și China să își proclame triumful.

Care au fost mizele comune de plecare a negocierii din Consiliul European, una titrată generos și pe alocuri forțat ca fiind istorică?

  • Demonstrarea unității europene
  • Punerea în scenă, fără dubii, a solidarității din interiorul Uniunii
  • Repoziționările de putere în interiorul UE

Să reluăm contextul în care summit-ul Consiliului European a avut loc.

Uniunea Europeană a ratat momentul zero al crizei pandemice, când narațiunile alternative, încurajate de Moscova și Beijing și date mai departe par ouïdire, au ocupat agenda.

Un rol principal a vrut să obțină președintele Serbiei, care, de la Belgrad, a formulat teza fabricată fără doar și poate la Moscova – ”solidaritatea europeană nu există”. O teză preluată imediat de presa oficială din China, unde se construia o narațiune în care Occidentul ar fi pierdut fără măștile și medicii chinezi.

Privite în context, toate acestea arată o sincronizare destul de închegată a Moscovei și Beijingului.

UE a înțeles destul de repede ce teren riscă să piardă și cum împart cărțile Rusia și China în Italia, țară care trecea printr-o dramă uriașă și pentru care cele două anunțau sprijin, în condițiile în care statele europene ridicau ziduri de protecție anti-pandemie: închiderea frontierelor, anularea zborurilor, construcția pe cont propriu a spitalelor de campanie.

Din acel moment, cuvântul-cheie în toate comunicările instituțiilor europene – Parlament, Comisie – și în discursurile liderilor europeni a fost ”solidaritate”.

Narațiunea cu care Rusia și China au vrut să umple spațiul care părea lăsat gol de statele europene, prinse cu garda jos de pandemia fără precedent, era astfel contracarată.

Solidaritatea nu este despre a împrumuta bani. Solidaritate înseamnă să fim conștienți de severitatea provocărilor pe care le întâmpină Uniunea Europeană și cetățenii săi și să propunem măsuri, în beneficiul tuturor.

Singurul mod responsabil de a discuta despre viitorul Uniunii Europene este de a considera solidaritatea firul roșu al tuturor deciziilor, legislațiilor și cadrelor financiare legate de funcționarea UE. De aceea, termenul e prezent în comunicările noastre.

explică chiar Jaume Duch Guillot, purtător de cuvânt și director general de Comunicare al Parlamentului European, exclusiv pentru Spotmedia.ro

În acest context a avut loc primul summit față în față al celor 27 de șefi de stat și de guvern din UE. E de la sine înțeles că aceștia nu puteau să rateze negocierile, purtate sub conceptul acestei solidarități europene înainte de toate, fără să pară că UE își abandonează membrii mai vulnerabili, ceea ce ar fi infirmat tocmai constructul european.

Și cei 27 au stat în sală, dar au pus pe masă noi poziționări și pretenții. Nimeni nu a vrut să rateze momentul zero al acestei redefiniri a Uniunii Europene și fiecare a vrut să poată spune mai apoi cea mai bună poveste pentru propriii cetățeni.

Cum intră în scenă cei 4+1 frugali

Unul dintre personajele redefinite în ecuația de putere a Uniunii a devenit astfel Olanda, cu grupul pe care l-a coagulat în jurul ei și care a negociat direct și în cerc restrâns cu polul de putere cel mai vizibil: Franța (Macron) și Germania (Merkel).

Cei doi lideri consacrați, președintele francez și cancelarul german, au fost artizanii noului fond de relansare a economiilor naționale afectate de criza pandemică, din care o parte o reprezintă fonduri nerambursabile – iată noutatea și mărul discordiei.

E ceea ce descria istoricul austriac Oliver Jens Schmitt, într-un recent interviu acordat Spotmedia.ro:

În momentul de față, cârmuitorii statelor mari încearcă să rezolve criza actuală cu investiții uriașe și cu datorii uriașe și nu reiese clar dacă statele care vor profita se vor obliga să introducă reforme.

Să nu uitam că și în domeniul economiei, COVID a înăsprit crize preexistente – Italia nu a fost în stare să realizeze reforme instituționale și statul italian e în primul rând responsabil pentru colapsul sistemului sanitar italian, nu partenerii europeni.

Și în cazul crizei euro și în cel al crizei migrației, politicienii și presa aveau și au tendința de a externaliza problemele, e mai ușor să cauți și să găsești „vina” și „vinovatul” peste hotare, să ceri „solidaritate”, care de fapt înseamnă că vrei banii vecinului tău și îi refuzi orice control.

Disputa principală a fost așadar în jurul cuantumului total al fondurilor nerambursabile, care vor intra în buzunarul statelor europene, fără ca datoria să fie plătită individual.  

Cele cinci state frugale, adepte ale unui culturi spartane, cumpătate, și ale unei urmăriri mai precise a cheltuielilor, așa cum spune și epitetul – Olanda, Austria, Danemarca și Suedia, inițial, cu alăturarea Finlandei pe traseu, au reușit să obțină o diminuare considerabilă a sumei pe care Comisia se angajează să o împrumute în nume propriu, pentru a sprijini refacerea economiilor naționale: 390 de miliarde de euro (nerambursabile), față de 500, cât au propus inițial Franța și Germania.

Un prim compromis care îi permite însă și prim-ministrului olandez Mark Rutte, unul dintre personajele summit-ului, să spună o poveste de succes cetățenilor olandezi, care se numără printre contributorii neți la bugetul UE, cei care plătesc mai mult la fondul comun și iau înapoi mai puțin, și lui Emmanuel Macron să își asume în continuare un discurs de lider al UE și Angelei Merkel să bifeze o reușită în președinția germană a UE.

Mai mult, o poveste triumfalistă a spus la el acasă și premierul Italiei, țară care a primit 209 miliarde de euro, din cele 750 de miliarde euro, cu mențiunea importantă, sărită și de președintele Klaus Iohannis, că 81 miliarde de euro reprezintă subvenţii, iar restul credite.

Adică nu toți banii sunt nerambursabili. Nici pentru Italia, nici pentru România și nici pentru Ungaria și Polonia.

Profitorii politici

Încă înainte ca summit-ul să fi ajuns la un acord, un lider deloc confortabil în tabloul Uniunii Europene din ultimii ani a devenit vocal. A denunțat o temă deja vetustă în contextul de azi, discriminarea țărilor estice, vinovată, spune el, de atitudinea recalcitrantă a premierului olandez.

E vorba, e lesne de ghicit, de Viktor Orban, care avea nevoie de o poveste triumfalistă pe care să o ducă la Budapesta.

De altfel, liderul ungar e primul care a salutat compromisul din Consiliu și faptul că UE a renunțat la a pedepsi exemplar Ungaria, pentru derapajele de la normele statului de drept.

În prezilele acestui summit, regimul lui Viktor Orban la Budapesta era pe lista oilor negre ale UE. Și absolut nimic nu indică vreo schimbare de atitudine și discurs a premierului ungar. Din contra, pare că acesta a primit combustibil pentru un discurs de forță la el acasă.

Un discurs care a convenit și Poloniei, stat care a făcut obiectul unei noi dezbateri în Comisia LIBE a Parlamentului European și pentru care a fost declanșată, ca în cazul Ungariei, procedura de activare a Articolului 7.  

Dar până acum toată lumea va fi înțeles inutilitatea acestei proceduri, de vreme ce ea cere unanimitate, iar cele două țări sunt decise să își țină reciproc spatele.

Acesta este cel de-al doilea mare compromis făcut de cei 27. Deși pe hârtie rămâne condiționarea fondurilor de respectarea statului de drept, criteriile încă nu sunt ferme, iar Viktor Orban poate să se prezinte la el acasă ca unul dintre liderii care a câștigat dezbaterea de la Bruxelles.

Miliardele României

Marți dimineață, președintele Klaus Iohannis a anunțat partea pe care o va primi România din acest buget ”istoric” al Uniunii.

A făcut-o printr-un mesaj politic, pentru că a corelat direct banii alocați României – nu primiți – cu școlile, spitalele și instituțiile fundamentale ale țării.

Iohannis, anunț de la Bruxelles: Am obţinut pentru România aproape 80 miliarde de euro (Video)

Am obţinut pentru România o sumă impresionantă – 79,9 miliarde de euro pentru proiectele europene, negocieri care ne permit acum să trecem la etapa următoare. Vom folosi această sumă de 80 de miliarde pentru a reface infrastructura în România, pentru a construi spitale, şcoli, pentru a moderniza marile sisteme publice.

Este, de asemenea, foarte important de știut că o parte semnificativă din aceşti bani vor fi folosiţi pentru relansare, pentru revigorare economică.

Klaus Iohannis, președintele României

Suma este mare, nu la fel de mare cât era prevăzută inițial, dar e foarte probabil ca o Românie cu problemele din vremea guvernărilor Dragnea să nu fi primit atât de mult, pentru că acestea nu permiteau niciunui alt stat să ne țină spatele, cum se întâmplă cu Ungaria si Polonia. Erau probleme de mafie și clan.

Ce era însă necesar să spună Klaus Iohannis e că acești bani nu intră în buzunarul României pur și simplu și nici nu sunt un cadou, o parte considerabilă trebuie returnată.

Mai mult, o parte din cele aproape 80 de miliarde de euro reprezintă banii pentru șapte ani – 46, 4 de miliarde din total. Restul de 33,5 miliarde de euro provin din fondul de relansare post-coronavirus (Recovery Fund), din care 16,7 miliarde trebuie returnați.

Dacă însă banii ajung în construcția școlilor și spitalelor, în întărirea și modernizarea instituțională (cu criterii ferme) și în revigorarea economiei nu ține nici de Uniunea Europeană, nici de grupul frugalilor, nici de Merkel și Macron, ci de Guvernul României și proiectele de finanțare pe care le va dezvolta.

Cum însă președintele a preferat un anunț care să poată capitaliza și electoral, la limita unui mesaj populist – construim școli și spitale – reacția PSD a fost într-un registru și mai populist: banii de la UE să se transforme în pensii și alocații!

Ciolacu cere majorarea pensiilor, Negrescu spune că am primit mai puțin.

O inepție, care poate fi notată în registrul actelor ratate.

Adevărul rămâne frust: România a avut o prezență decentă la negocieri, banii nu sunt deloc puțini, dar ei nu ajung în buzunarele, pensiile, alocațiile, școlile și spitalele românilor decât dacă există voință politică și administrativă pentru a reforma, reseta, dezvolta – sau ce alt termen preferă liderii politici – țara.