În ultima vreme – mă refer la ani, nu la decenii – apar pe firmamentul românesc formațiuni noi, cărora nu le-aș spune partide, ci mai curând partidulețe, ceva minuscul și aproape inobservabil, aflat sub înaltul patronaj al vreunui fost dinozaur politic, decăzut între timp și ajuns un mic șoricel independent.
Poate nimeni n-ar îndrăzni să mai râvnească la mărire după ce a făcut-o de oaie, dacă nu s-ar încuraja singur cu succesul din anii trecuți al partidului USB și al anonimului de atunci Nicușor Dan. Sau cu succesul mai recent al AUR și al necunoscutului Simion, ajuns cunoscut mai mult ca obraznic și tupeist, decât ca om politic.
Cea mai recentă apariție de acest fel este desigur cea a răzbătătoarei doamnă Viorica Dăncilă, fostă europarlamentar, fostă prim ministru, fostă președintă a PSD, fostă candidată la Cotroceni și ieșită recent din purgatoriul BNR.
Doamna Viorica înființa astă primăvară partidul NOI (Națiune, Oameni, Împreună) și-l branduia sforăitor cu un bla-bla-bla scos din naftalina altora: „identitate, unitate, suveranitate, demnitate, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, preocuparea permanentă pentru perenitatea valorilor democratice, comuniune, echitate, meritocrație, spirit civic” și multe altele.
Însuflețiți de bla-bla-bla-ul partidului, membrii NOI și-au ales-o președintă pe doamna ex-de-toate, cu o majoritate zdrobitoare (247 de voturi ”pentru”, 2 voturi nule şi 2 voturi ”împotrivă”) și i-au dat ocazia să rostească următorul angajament către țară: „Vă garantez că Partidul Naţiune Oameni Împreună (NOI) va fi un partid important pe scena politică românească”.
De atunci și până acum, n-am mai auzit nimic despre importantul partid de pe scena politică românească, garantat cu atâta patos de către noua aleasă.
După cum n-am auzit nimic nici despre noul partid Alianța pentru Patrie (ApP), înființat cam tot pe atunci, poate de Dragnea personal, poate de interpusul său Codrin Ștefănescu, poate de alți patru interpuși, declarați membri fondatori, care însă se cam feresc să-i știe lumea cu nume și prenume.
Recunosc. Simți un puternic impact emoțional, când auzi cu ce cuvinte patetice încearcă Dragnea să-i ademenească pe românii sensibili: (Partidul) „s-a născut din lacrimi, deznădejde şi din suferinţă. A noastră, a tuturor, dar şi din speranţa că încă se mai poate recupera România”.
Nu-ți dau lacrimile? Aproape aș zice că nici despre ApP n-am prea auzit mare lucru, dacă n-aș citi obiectivele asumate și sintetizate astfel:
„Obiectivele Alianței pentru Patrie sunt obiectivele românilor patrioți, sătui de asuprirea și disprețul politicienilor progresiști, neomarxiști, care acționează, așa cum am văzut cu toții, la comenzile străine de țară și popor și strict în interesul propriu”.
În plus, odată cu „obiectivele” românilor patrioți, ApP publică un planiglob, cu amplasarea numeroaselor sale filiale, răspândite peste tot: în Germania, Luxemburg, Franța, Spania, Italia, Austria, Turcia, Israel, Marea Britanie, Norvegia, plus încă vreo 56, răspândite prin județele României și prin sectoarele capitalei.
Deocamdată, n-am aflat cât costă să întreții atâtea filiale (66, dacă am numărat bine), cine plătește banii, ce treabă fac ele și pentru ce își permite Dragnea atâta cheltuială, în numele unui partid care n-ar părea să aibă vreo încasare. Greșesc cumva?
Un alt dinozaur căzut de pe soclu și ajuns șoricel este domnul Ludovic Orban. Încă de anul trecut, când pierduse șefia guvernului, șefia partidului, șefia Camerei și mai ales susținerea protectoare a președintelui, domnia sa a pus bazele a ceva menit să torpileze partidul pe care el îl condusese câțiva ani. A ales să-și sufle nasul în farfuria din care mâncase atâta vreme.
Așa s-a născut Forța Dreptei, un partid din vârful căruia L.O. anunța acum vreo două luni că a constituit filiale în 19 judeţe, în patru sectoare ale municipiului Bucureşti şi în Diaspora, urmând ca în scurt timp să înfiinţeze filiale în toate judeţele şi în celelelte sectoare ale municipiului Bucureşti.
Cu toate acestea, Forța Dreptei nu figurează încă în sondaje, decât la capitolul „alții”, ceva ca un fel de et caetera. Mă întreb: filialele astea multe stau degeaba? Nu ele ar trebui să fie pepiniera simpatizanților, a votanților de mâine, capabile să scoată FD din anonimat?
Din păcate, L.O. și-a dat singur foc la valiză, iar acum se miră cum de a rămas fără bagaje. A rămas întrucât, după ce a strălucit la europarlamentarele de acum trei ani, s-a culcat pe o ureche, nu-i păsa când rivalul PSD își revenea la scrutinul local și a pierdut, ca Haplea, alegerile generale din decembrie 2019, depășit de rivalul PSD.
Era zdrobit, dar nu distrus, întrucât încă mai avea șansa să se retragă demn și cu fruntea sus, să-și scrie memoriile (n-aș exclude un best seller de succes), să devină un prețuit analist politic, să susțină în public principiile liberale în calitate de simplu membru PNL și chiar să aspire din nou la scara ierarhică, după previzibila prăbușire a lui Cîțu, pe care dânsul o prevăzuse, și care s-a confirmat.
În loc de toate acestea L.O. a preferat varianta deloc onorabilă a scindării partidului, oferind celor din PSD un adversar slăbit și mai ușor de stăpânit.
Sub acest aspect, mi se pare mai corectă chiar și senatoarea Diana Șoșoacă, cea care n-a slăbit pe nimeni, când s-a aciuat în partidulețul „S.O.S. România”, ceva ce amintește mai curând de un transatlantic scufundat, decât de un micuț partid, hotărât să ia lumea în piept, cu forțe proprii.
Numitorul comun al tuturor partidulețelor, fără excepție, este acela că ele nu ființează ca să servească unui principiu, să reprezinte o doctrină, să fie de folos societății sau interesului național, ci încearcă să le fie de folos numai celor care le-au înființat.
N-aș neglija faptul că mai toți politicienii în cauză au și o profesie onorabilă, pe care și-au ales-o singuri atunci când s-au dus la facultate și care le-ar putea fi de folos. Ludovic Orban este inginer, Dragnea tot inginer, Viorica Dăncilă inginer și ea.
Cu excepția unei doamne avocat, niciunul nu se gândește să se dedice vocației pentru care s-a pregătit la facultate și pe care singur și-a ales-o. Corect ar fi să spunem că ingineria este profesia lor, iar politica este un fel de violon d’Ingres, nu invers.
Fără nicio rea intenție, începi să te gâdești că politica te împinge mai aproape de cercurile puterii, acolo unde se hotărăște soarta banului public, și, până la urmă, te așează pe scaunul de la masa cu bucate. Politica te aruncă în lumea intereselor. Ingineria nu. Nu-i așa, domnule Ludovic? N-am dreptate doamnă Viorica? Greșesc cumva, domnule Dragnea?
Întrebările mele sunt strict retorice și nu aștept răspuns la ele. Dacă le–aș aștepta, știu de pe acuma ce răspuns aș primi: bla-bla-bla.
_ _ _ _ _ _ _ _ _
POST SCRIPTUM
Intenționat, am ocolit din cele comentate cazul domnului Cioloș. Inginer și el (horticol), nu pare să se fi îndepărtat de profesia sa. Dimpotrivă, prețuit în domeniu, a ajuns să se remarce în CE, prin profesionalismul său. Și am încredere în evaluarea europenilor, unde a ajuns în anii 2010-2014 comisar pentru agricultură și dezvoltare rurală.
Dar cum rămâne atunci cu Partidul Reînnoim Proiectul European al României (abreviat REPER), inițiat și condus de fostul premier Dacian Cioloș, și aflat în actuala fază tot la rang de partiduleț? Vom vedea cum va rămâne.
Deocamdată domnul Cioloș este singurul lider politic care demisionează din fruntea partidului său, în plină glorie și din motive doctrinare sau de principii, nu din alte interese, mai mult sau mai puțin meschine.
Nu vi se pare?