Pâinea noastră cea de toate zilele și alegerile lor o dată la patru ani

Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agentiei pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

Dacă aș fi politician, cu atât mai mult la guvernare, mi-aș începe fiecare zi intrând în cel mai apropiat magazin și uitându-mă la prețurile alimentelor și la plinătatea rafturilor. Mai ales că nu există program al vreunui partid politic de la noi care să nu înceapă spunându-ne că România poate hrăni o populație de patru ori mai mare decât a noastră.

Dacă aș fi politician, aș pricepe, atunci când aș vedea românii alergând disperați să cumpere zeci de sticle de ulei, că două spaime bântuie astăzi viața noastră: spaima de criză alimentară și spaima de alimente prea scumpe.

Sunt întemeiate aceste două spaime? Ei bine, prima nu are niciun temei, iar a doua are un răspuns care depinde, în egală măsură, de Virgil Popescu și de Vladimir Putin. Căci primul scumpește electricitatea, cel de-al doilea benzina și ambii scumpesc gazul.

Agricultura plus industria alimentară plus comercializarea alimentelor reprezintă, la un loc, cam o șesime din economia României. Agricultura singură aduce 4,4% din PIB-ul României (sursa: AICI), industria alimentară are o contribuție similară, de 4,5% din PIB (9,3 miliarde de euro valoare adăugată în 2018 - sursa: AICI), iar comerțul alimentar reprezintă peste 7% din PIB (sursa: AICI).

Pe ansamblu, afacerile legate de mâncare din țara noastră produc fiecare al șaselea euro produs în România. O pondere neegalată de nicio altă ramură.

Viața și bunăstarea noastră depind în mod esențial de alimente, căci românii pun mare preț pe mâncare și băutură: la fiecare sută de euro cheltuită într-o gospodărie, 29 de euro se duc pe alimente, o pondere neîntrecută decât la estonieni (30 de euro dintr-o 100) și egalată doar de greci, maltezi și letoni:

Sursa: AICI

Aș începe discuția cu o constatare evidentă: da, suntem dependenți de importurile de produse alimentare, dar, din fericire, această dependență este legată de vestul Europei, nu de est. Deci, cu siguranță, nu vom suferi de lipsuri alimentare.

Dar prețurile alimentelor nu se formează în România. Căci noi exportăm boabe și importăm carne și alimente procesate. Iată cum arată, în mod sintetic, tabloul comerțului nostru cu alimente și animale vii, după primele 11 luni din 2021:

Sursa: buletin statistic Institutul Național de Statistică

Imaginea sintetică a agriculturii și a industriei noastre alimentare este cam așa: 530 de milioane de euro deficit la carne de porc, 660 de milioane de euro deficit la carnea proaspătă de vită, 470 de milioane de euro deficit la lapte și lactate, 2,7 miliarde de euro excedent la cereale, 360 de milioane de euro deficit la produse din cereale, încă 410 milioane de euro deficit din preparate alimentare diverse, 420 de milioane de euro deficit la băuturi alcoolice, 350 de milioane de euro deficit din preparate alimentare pentru animale plus deșeuri și reziduuri, peste 930 de milioane de euro excedent la tutun și țigări.

120 de milioane de euro excedent la vite vii, aproape 90 de milioane de euro deficit la porci vii, 250 de milioane de euro excedent la oi și capre vii, 22 de milioane de euro excedent la păsări vii, 215 milioane de euro deficit din preparate pentru câini și pisici și încă 330 de milioane de euro deficit din preparate de tipul celor din hrana animalelor. 100 de milioane de euro deficit din preparate de carne și pește.

Suntem printre campionii europeni la producție vegetală (cereale și plante tehnice), dar, din păcate, noi nu putem mânca boabe de grâu sau de porumb. Noi mâncăm multă carne, pe care, în mare măsură, nu o producem. În loc să hrănim vite și porci cu o parte din cerealele produse, noi preferăm să le exportăm și să importăm carne de porc sau de vită. Și mai importăm și produse din cereale, mâncare pentru animale și mâncare pentru câini și pisici!

Deși mâncăm carne de vită și de porc, noi creștem oi și capre, pe care le exportăm vii iar, de aceiași bani, importăm viței și scrofițe.

Un mare plus pe care nu mă pot opri să-l subliniez încă o dată: suntem al doilea mare producător de țigări și produse din tutun din Uniunea Europeană și aducem în țară 1 miliard de euro din excedentul comercial de la țigări și tutun prelucrat. Iată o industrie de care nu vorbește nimeni, dar care robotește în tăcere la umplerea bugetului statului.

În schimb, importăm băuturi alcoolice cu jumătate de miliard de euro mai mult decât exportăm, dar ne lăudăm cu producția uriașă de vin pe care o avem...

Păi dacă ne-am lămurit că nu ne vor lipsi alimentele, hai să vedem de ce ar trebui să ne temem de prețurile acestora.

Aici trebuie să spunem un lucru foarte clar: industria alimentară românească este modestă în context european, fiind abia pe locul 14 în Uniunea Europeană, deși avem a șasea cea mai mare populație:

Sursa: AICI

Paradoxal sau nu, țări mult mai mici decât România au o industrie alimentară mult mai mare: Austria (dublu față de noi), Cehia, Grecia, Olanda (de șase ori mai mult decât noi), ba chiar și înghețata Suedie.

Avem de două ori mai multe firme decât nemții în industria alimentară, dar producem de 14 ori mai puțin decât ei.

Ei bine, deși avem peste 11.000 companii în industria alimentară, cu o cifră de afaceri totală de vreo 70 de miliarde de lei, primii 50 de producători au o cifră de afaceri de 30 de miliarde de lei, adică 43% din total. Consecința: cei 50 de mai producători fac prețurile alimentelor la noi.

Și aici intervine Virgil Popescu, care zice cam așa: companiile din industria alimentară sunt mari, dar cele din energie sunt și mai mari.

Motiv pentru care Hidroelectrica, deși monopol comun al statului și al Fondului Proprietatea, are dreptul să vândă cu 1800 de lei MWh-ul produs cu 120-150 de lei și să facă un profit de 4,6 miliarde de lei la o cifră de afaceri de 6,4 miliarde de lei.

În schimb, cei mai mari producători alimentari nu au dreptul la energie electrică cu preț decent. Nu, ei sunt „mari companii” și trebuie să cumpere energia la prețurile pe care binevoiesc s-o vândă monopolurile Hidroelectrica, Nuclearelectrica și Complexul Energetic Oltenia.

Sau la prețurile pe care le fixează Guvernul. Adică la prețuri de câteva ori mai mari decât înainte de august 2021. Iată, mai jos, lista celor mai mari 50 de producători alimentari din România, cărora companiile administrate de tribul lui Virgil Popescu le vând cea mai scumpă energie electrică și cele mai scumpe gaze din țară. Așa se formează prețurile de care ne minunăm la raft:

Sursa: AICI

Și, să nu vă fie cu bănat, protejații lui Virgil Popescu au primit tot ce au pe tavă de la statul român.

Atât Romgaz, cât și OMV Petrom nu au bătut un cui în ultimii zeci de ani. Ba chiar austriecii au închis o rafinărie de peste 3 milioane de tone și jumătate din petrochimia țării.

Iar Hidroelectrica a moștenit hidrocentralele de la regimul Ceaușescu.

În schimb, toate fabricile Coca Cola sau Ursus sau Heineken sau Quadrant (Pepsi) sau Romaqua (Borsec) sunt făcute în ultimii zeci de ani. Iar Smithfield a salvat cel mai mare producător de carne din România din ghearele falimentului, acolo unde îl trimisese Guvernul de la București.

Încă o dată, să fie clar: nu poți să produci mâncare și băuturi nealcoolice pentru 19 milioane de oameni decât în fabrici mari. Iar prețul la poarta fabricii depinde, în mod esențial, de prețul gazului și al electricității. Preț care stă fix în vârful pixului lui Virgil Popescu. Și al marelui său susținător, desigur.

Și pentru că acești producători sunt mari fabrici, iar produsele lor trebuie să ajungă în toată țara, aceștia pun în mișcare flote uriașe de camioane care transportă mâncare și băuturi alcoolice de la Constanța până la Satu Mare. Și aici intervine Vladimir Vladimirovici Putin care, invadând Ucraina, a crescut brusc prețul benzinei și al motorinei.

Și Guvernul de la București contemplă, netulburat la umbra majorității de 70%, situația.

Aici ajunși, să spunem că este prost înțeleasă legătura dintre prețul barilului de petrol și prețul benzinei la pompă. Motiv pentru unii să se mire: de ce atunci când barilul de țiței avea un preț mai mare ca acum prețul la pompă era mult mai mic? Păi pentru că acel baril este doar unul virtual. Corespondentul său fizic este undeva, într-un port, așteptând să fie încărcat. Și dacă portul este rusesc și se cheamă Novorosiisk, barilul acela ajunge la noi adus de un transportator care cere muuult mai mulți bani decât înainte de invazie și cu o asigurare extrem de scumpă.

Dacă vrem să aducem barilul acela dintr-un port mai sigur, aflați că acel port nu prea e în Marea Neagră și trebuie încărcat pe un vas care să treacă prin Bosfor și Dardanele.

Astăzi, transportatorii umplu camioanele cu alimente și apoi le cer producătorilor prețuri mai mari la transport. Nu este șantaj, căci și ei au costuri uriașe de acoperit, este doar indolența Guvernului.

În fine, mâncarea scumpită de electricitatea și gazul produse de statul român ajunge în magazine. Care magazine? Păi, mai bine de jumătate (80 de miliarde de lei din totalul de 140 de miliarde de lei) din marfa vândută în România este vândută de marile lanțuri de supermarket-uri:

Sursa: AICI

Ei bine, toate aceste supermarket-uri au zeci de kilometri de vitrine frigorifice, înghețate și luminate și sute de mii de metri pătrați de depozite climatizate. Acolo principalul ingredient este energia electrică.

Iar toți coloșii din comerț sunt și ei „mari consumatori”, adică firme de care Guvernului nu îi pasă. Să cumpere electricitate la ce preț vor mușchii producătorilor sau ai traderilor (negustorilor) de energie. Singurii de care îi pasă Guvernului sunt producătorii de energie deținuți de către stat.

Și, uite-așa, dragii mei, ajungem să ne speriem de prețurile alimentelor de la o zi la alta, așa ajungem să facem cozi pentru a cumpăra ulei care se va râncezi prin cămară. Să nu uităm că românii plăteau, totuși, cele mai ieftine alimente și băuturi nealcoolice din Uniunea Europeană.

Sursa: AICI

Asta până la momentul august 2021, când companiile energetice din portofoliul lui Virgil Popescu s-au încruntat la întreaga economie. Și dacă acum un an prețurile medii pe care le plăteau marii consumatori din industria alimentară și comerțul alimentar erau:

  • 130 lei/MWh la gaz și
  • 435 lei/MWh la electricitate

Astăzi , în martie 2022, prețurile medii pe care le plătesc aceiași mari consumatori sunt:

  • 426 lei/MWh la gaz și
  • 840 lei/MWh la electricitate.

Iar din aprilie se pare că Guvernul va plafona prețul la electricitate la un nivel (1.000 lei/MWh), care oricum nu e atins deocamdată. Astfel că ponderea cheltuielilor cu gazul și electricitatea în cheltuielile operaționale la o mare fabrică din industria alimentară a crescut de la 11,6% acum un an la 34,8% astăzi. Practic, vorbim de o triplare a ponderii cheltuielilor cu energia, în ansamblul cheltuielilor operationale.

Așa că nu ar trebui să ne mire deloc spaima românilor că vor avea de plătit o mâncare mult prea scumpă. Ea vine din creșterea abruptă de prețuri din ultimele luni. Iar această creștere de prețuri vine din explozia facturilor la electricitate și gaze pentru marea industrie alimentară și pentru marile rețele de supermarket-uri.

Asta pentru că, până acum, Guvernul se dovedește a fi doar guvernul producătorilor și traderilor de energie și pare că a uitat, cu desăvârșire, restul industriei. Și, mai ales, de industria alimentară.

În toată această mișcare inflaționistă dirijată de la Guvern, avem desigur și doi câștigători: pe de o parte, statul român, care își umple buzunarele cu bani suplimentari din TVA-ul și impozitul pe profit din energie, majorate de creșterea prețurilor, iar, pe de altă parte, marii producători de energie deținuți de același stat, care încaseză sume exorbitante atât de la consumatori, cât și de la bugetul statului sub forma diferențelor dintre prețul de vânzare și cel plafonat pentru electricitate și gaz.

Ei, acum să nu uităm un lucru esențial, oameni buni: atunci când statul cheltuie, banii provin de la cetățeni și de la companii (prin impozitele plătite), iar când statul încasează, banii nu se mai întorc la cetățeni, ci se transformă fix în pensii speciale, în salariile uriașe ale șoșonarilor de partid și în bordurile schimbate în fiecare an.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇