An de an, ultimele zile înainte de plonjonul în oalele cu sarmale și platourile cu piftie sunt dedicate nu atât comemorării și meditației, cât văicărelii: degeaba Revoluția, degeaba 34 de ani!
Nu, nu a fost degeaba și nu, nu au trecut degeaba 34 de ani. Și o primă dovadă este, dacă vreți, chiar posibilitatea acestei văicăreli pentru care nu e nimeni vârât la pușcărie.
Dacă privim în urmă cu obiectivitate și reușim să comparăm România anilor ‘80 și apoi ‘90 cu România de acum, diferența este imensă.
Suntem o țară UE, cu o viață la nivel occidental, cu libertate totală de exprimare, cu democrație câtă suntem în stare să exercităm, suntem o țară NATO sub cea mai bună protecție militară cu putință.
În București se trăiește asemănător cu alte capitale UE, ne ducem la aeroport și ne suim fără probleme în primul avion către Paris sau Roma, fără să avem nevoie de pașaport.
Milioane de români pleacă anual în vacanțe în străinătate, anumite zone din Grecia mai au puțin și vara devin pământ românesc.
Așadar, dacă tragem linie chiar și după această enumerare extrem de succintă, concluzia comparației cu 1989 și cu anii ‘90 este indubitabilă.
Se putea mai mult? Fără îndoială că se putea, cu mult mai mult. Se putea mai bine? Fară îndoială!
Unde am fi fost dacă toate fondurile europene erau absorbite, dacă nu eram conduși de infractori, dacă am fi avut o reală lege a lustrației la vreme, imediat după 1989, dacă nu am fi băltit atâta vreme într-un limbo, între un comunism târziu și un capitalism original?
Unde este Polonia, unde este Croația, trecută și printr-un teribil război.
Dar în loc să ne văicărim și să ne tot lamentăm cum ne-au păcălit, cum ne-au furat Revoluția, cum ne-au manipulat, poate, mai ales că vine anul electoral, ar trebui să ne întrebam, oare de ce șansele ratate, oare de ce nu suntem unde am fi putut să fim?
ASTĂZI PE SPOT:
Suntem pe măsura opțiunilor noastre. Toți cei care ne-au condus au fost aleși și nu a existat vreodată dovada unei fraude electorale atât de grave încât să fi deturnat cu totul sensul votului.
Până la urmă, rezultatele de ansamblu ale alegerilor din ultimii 34 de ani au reflectat nivelul la care se afla societatea românească la momentul lor.
Și nu e vorba de a învinovăți. Pur și simplu, o țară venită dintr-un comunism de tip nord-coreean, cu o economie complet controlată, în care toate instinctele de afaceri au fost anihilate mai sus de “bișniță”, nu avea cum să se dea de trei ori peste cap și în câteva luni să aplice cu ușurință reguli și pârghii democratice și capitaliste, să gândească în termenii democrației, ca și cum ar fi practicat-o și exersat-o continuu.
Da, sigur că eșalonul doi comunist și securist a preluat rapid frâilele. Dar era vreo altă structură cât de cât închegată a unei opoziții democratice aptă să le preia și care a fost înlăturată prin lovitură de stat?
Sau deplângem cumva înlăturarea lui Ceaușescu?
Drumul societății romanești în democrație a fost și este greu, cu foarte multe obstacole, cu unele momente de regres pe care nu le vedem doar la noi. Polonia de-abia a depășit o asemenea sincopă politică.
Încă sunt majoritari cei măcar născuți, dacă nu și școliți în comunism, care încă tresar nostalgic la povestea închiderii balconului, care au trăit profund traumele ceaușismului târziu și ale primilor ani de tranziție. Și ei continuă să transmită aceste traume multor tineri născuți după ’89.
Va mai lua ceva până la un refresh total pe baza legilor biologiei.
Ne plângem că avem o clasă politică lamentabilă. Ea nu este decât eșantionul reprezentativ al societății, atât prin opțiunile exprimate de unii, cât și prin pasivitatea celorlalți.
Poate că după 34 de ani ceea ce ar trebui să înțelegem este că, până la urmă, destinul nostru e în mâinile noastre, prin votul nostru, prin presiunea pe care o punem, prin temele asupra cărora ne concentrăm, prin semnalele pe care le dăm.
Și acesta este principalul motiv pentru care nu a fost degeaba. În ’89 am primit libertatea, ce facem cu ea depinde de noi.