Nagorno-Karabah: micul război, marile întrebări

valentin.naumescu

președinte ICDE

Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Este expert independent și evaluator al Comisiei Europene în domeniul relații internaționale din 2015 și coordonatorul programului de master în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj. Valentin Naumescu a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) și consul general al României la Toronto (2008-2012).

Dacă aş fi început spunând că războiul mic răstoarnă echilibrul mare de forţe de la marginea Europei, aţi fi replicat desigur că este o formulare cu iz de clişeu. Dar nu neapărat falsă. În plus, nu avem nici certitudinea că un astfel de echilibru de forţe, în sensul de ordine stabilă, acceptată de actorii din regiune, chiar există, deci a răsturna ceva ce oricum „nu stă” este chestionabil.

Nu voi folosi aşadar clişeul cu buturuga mică, pentru a nu lansa speculaţii pe scenarii încă neîmplinite, însă voi începe prin a atrage atenţia că, deşi are toate semnele pentru a părea un război mic (din cele care abia dacă prind poziţia a cincea la ştirile de la televiziunile din afara ţărilor direct interesate), confruntarea militară din Caucazul de Sud ar putea reaprinde tensiuni şi rivalităţi istorice care să cuprindă Turcia şi Rusia, cu toate complicaţiile regionale şi internaţionale care ar putea decurge de aici. În a treia zi a războiului, un F-16 al Turciei, stat membru al NATO, a doborât se pare un SU-25 de fabricaţie rusească al Armeniei, chiar pe teritoriul statului armean, informaţie negată de Ankara.

ADVERTISING

Războiul din Nagorno-Karabah este încă una din moştenirile funeste ale dictatorilor şi regimurilor comuniste (vezi Iugoslavia, Republica Moldova sau Georgia), care au mutat, transferat şi amalgamat teritorii şi etnii în cadrul unor constructe politice artificiale, greu de separat ulterior. Aceste utopice federaţii comuniste au zidit bombe cu efect întârziat în fundaţia unor aşa-zise „republici” aflate sub controlul centrului, care nu se mai puteau elibera fără o inevitabilă explozie interetnică.

Nu s-ar fi iubit probabil niciodată armenii şi azerii, eliberaţi la sfârşitul primului Război Mondial de sub ocupaţia îndelungată a muribundului Imperiu Otoman, dar intrarea lor în componenţa Uniunii Sovietice, în 1922, iar mai târziu decizia lui Stalin de a acorda autonomie etnică regiunii Nagorno-Karabah în cadrul Azerbaidjanului – practic, de a transfera sub controlul armenilor majoritari o parte din teritoriul azer – au sădit seminţele conflictului de la începutul anilor 90. Armistiţiul din 1994 nu a rezolvat fondul problemei, ci a oprit doar (temporar, după cum se vede) lupta între armeni şi azeri pentru această zonă muntoasă. Fosta regiune autonomă creată de Stalin a devenit în anii 90 o „republică” separatistă (Artsakh) nerecunoscută internaţional, aparţinând formal Azerbaidjanului, dar controlată de facto de armenii majoritari.

Armenia şi Azerbaidjanul par să îşi aibă însă marii lor protectori în regiune: Rusia şi Turcia. Deşi ambele sunt membre ale Parteneriatului Estic cu Uniunea Europeană, influenţa europeană şi legăturile politico-economice cu UE sunt, de fapt, slabe. Mai mult decât atât, Armenia a aderat la Uniunea Economică Eurasiatică aflată sub coordonarea Rusiei, iar Azerbaidjanul, care părea acum 10-15 ani că dă semne de apropiere de SUA (după o scurtă tatonare, Washingtonul a renunţat brusc şi inexplicabil la apropierea de Baku), a descoperit „calea musulmană” şi s-a întâlnit cu ambiţiile de putere regională ale lui Erdoğan şi ale Turciei post-kemaliste, islamiste şi anti-occidentale.

Dacă, cel mai probabil, UE şi SUA nu vor face nimic concret în această fază a războiului (UE fără instrumente, SUA în campanie electorală), marile întrebări încep să curgă cu privire la Turcia şi Rusia şi la consecinţele care ar putea apărea – de exemplu, asupra NATO - dintr-o forţare a unei confruntări directe dintre acestea.

Suntem într-un context politic internaţional în care niciunul din actorii globali actuali (SUA, UE, Rusia, China) nu doresc şi nu au interese în escaladarea acestui conflict. Turcia a asumat deschis strategia de a se profila ca putere protectoare a intereselor şi statelor musulmane, aşa încât putem presupune că acţiunea hotărâtă a Turciei în favoarea Azerbaidjanului – ”legitimată” şi de principiul apărării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului azer – va continua până în pânzele albe.

Ce va face, însă, Rusia?

În opinia mea, provocarea cea mai mare este pentru Rusia, a cărei credibilitate ca protector al Armeniei şi ca putere influentă în Caucazul de Sud este pusă la îndoială de acest război şi de îndrăzneala Turciei.

Nu mizez pe o intervenţie militară a Rusiei, din motive ce ţin de încercarea lui Putin de a îşi contura un profil de mare jucător global, în calculele căruia cu siguranţă nu intră un conflict hazardat cu Turcia, chiar în condiţiile ostilizării poziţiilor Turciei în cadrul Alianţei Nord-Atlantice.

În funcţie de evoluţiile din conflict, este posibil să revenim asupra temei.     

Citește și alte articole publicate de Valentin Naumescu pe site-ul Spotmedia.ro.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇