După ce, acum câteva săptămâni, funcționari zeloși anunțaseră presa că se desființează dosarele cu șină, inclusiv tot ce este în ele, vine deodată ministrul Cercetării, Inovării și Digitualizării, dl Sebastian Burduja, și ne informează zilele trecute că treaba nu este așa simplă, iar dispariția nedoritului dosar va mai dura 3-5 ani.
Ba încă, mai adaugă tot domnul ministru: „3-5 ani este un termen ambiţios”, întrucât în Republica Moldova și în Estonia, unde procesul de digitalizare este deja implementat, a durat fix zece ani.
Noi ne propunem să dureze maximum pe jumătate cât a durat acolo. Dar nici cinci ani nu înseamnă puțin. Sunt cât un cincinal de pe vremuri, cât dura atunci să construiești o magistrală de metrou, cât produceai 35.000 mașini Dacia 1300 (tot atunci!), cât făceai cap-coadă autostrada București-Pitești (iarăși, atunci) sau cât durează (astăzi) studiul de fezabilitate pentru o autostradă nouă, care nu se știe dacă se va construi vreodată.
Prin anii ’90, când a apărut dosarul cu șină, părea că acesta este un adevărat passe-partout, care te ajuta să începi o afacere, să obții o autorizație, sau să-ți rezolvi o simplă cerere. În curând însă, dosarul a ajuns să fie o colecție stufoasă cu copii xerox după tot felul de acte. De-a lungul anilor, am aflat din presă că se depuneau în România anual cca 20 milioane dosare cu șină – cam unul per capita.
Este drept că unii locuitori nu aveau motive să depună undeva dosare, dar alții depuneau zeci sau chiar sute de dosare în fiecare an și încă mai depun. Una peste alta, douăzeci de milioane de dosare pe an pare o cifră rezonabilă sub un aspect pur statistic, dar dacă privim sub aspectul efortului depus de cetățean ca să adune actele originale, să le multiplice la xerox, să le prindă cu agrafe ca să nu se încurce între ele, să le perforeze și să le așeze perforate în dosar, zic, sub aspectul efortului, inclusiv al timpului pierdut, mi se pare ceva contraproductiv.
O știu din experiență. Nu o dată mi s-a refuzat dosarul întrucât actele nu erau orânduite cronologic, întrucât lipsea borderoul, întrucât foile nu erau numerotate, întrucât tipul dosarului era „cu coperta pe jumătate”, sau dimpotrivă era „cu coperta întreagă” sau respectiva copertă era din plastic în loc să fie din carton, sau invers, sau doar pentru motivul ca pe copii nu scria „conform cu originalul”, sau scria dar lipsea semnătura celui care a scris, sau (după caz) copiile nu erau legalizate la notar, ca să nu mai vorbesc de copia de pe buletinul petiționarului care se respingea dacă nu era xerografiată „alb/negru”. Copiile color erau din capul locului suspectate ca falsuri...
Citeam în presă, mai anii trecuți, că un dosar cu șină încărcat cu acte de tot felul, cântărește în medie circa 250 grame. Rezultă că patru dosare încărcate cântăresc, tot în medie, un kilogram, iar cele 20 milioane dosare, estimate că s-ar depune anual, ar cântări, în medie, 5 milioane kilograme, adică 5.000 tone.
Pe de altă parte, pentru a obține o tonă de hârtie albă (sau carton de calitate) se sacrifică (tot în medie, firește) 24 copaci de câte 24 metri înălțime fiecare. Evident, pentru a obține cinci mii de tone hârtie, se sacrifică 120.000 copaci pe an, iar în cursul celor circa trei decenii, de când folosirea dosarelor cu șină a devenit o cutumă, este posiibil să se fi folosit 3.600.000 copaci, înalți de câte 24 metri fiecare.
De necrezut: România a defrișat păduri uriașe, cuprinzând milioane de copaci, fără niciun alt scop, decât acela ca diferiții solicitanți să poată depune la ghișeele instituțiilor abilitate dosare cu șină, pline cu acte – de obicei în copie xerox.
Asta, doar până în prezent. Dar gloria dosarelor cu șină este încă în plină derulare, cu perspectivă să mai producă efecte minimum încă 3 ani și maximum încă 5. În acest timp, România va doborî cel puțin încă 360.000 de copaci de câte 24 metri înălțime, dar nu mai mult de 600.000.
Îmi permit să observ că, dacă noi am fi demarat acțiunea asta acum 3-5 ani, astăzi dosarele cu șină ar fi fost o amintire, iar cei 360.000-600.000 copaci ce urmează a mai fi sacrificați de acum încolo ar putea fi salvați și lăsați să oxigeneze atmosfera, să reducă poluarea, și chiar să aducă o foarte-foarte modestă contribuție la diminuarea modificărilor climatice de pe planetă.
În mare parte, totul depinde de funcționarul care manipulează dosarul la ghișeu, de interesul celui care verifică și prelucrează datele din dosar, concretizând aprobarea sau respingerea solicitărilor.
Imensul volum din munca lor strict birocratică o va prelua digitalizarea, și pare să-i lase fără obiectul muncii pe cei care „prelucrează” astăzi conținutul dosarului, determinând în cele din urmă aprobarea sau respingerea de către instituție a celor solicitate de petent.
În ministere, primării, prefecturi și în alte instituții ale statului există un număr apreciabil de funcționari care sunt deja speriați la gândul că riscă să rămână „pe dinafară”. Nu e de glumă. Istoria cunoaște adevărate convulsii sociale provocate de începuturile mecanizării, apărută în secolul XIX, de introducerea mașinilor care să înlocuiască munca fizică și voi cita doar două exemple: cele de la Lyon (Franța), apărute ca reacție la inventarea războiului de țesut tip Jacquard și cele din America, apărute după ce Henry Ford a trecut la mecanizare în procesul de producție a automobilului.
Mutatis mutandis, ministrul Digitalizării presimte reacția unor funcționari refractari la programele IT și lasă de înțeles că este pregătit să-i înfrunte. Domnia sa a făcut recent o declarație prea frumoasă, ca să nu redau un intreg pasaj:
„Ceea ce încercăm să explicăm tuturor funcţionarilor publici, nu numai celor din ministerul nostru, este că experienţa altor state ne învaţă că, în momentul în care se implementează o soluţie digitală, nu pleacă oamenii acasă, ci îşi redefinesc fişa postului şi în loc să facă acele operaţiuni repetitive, să mute informaţia dintr-un fişier word, într-un fişier de tip tabel, fac altceva cu timpul lor, mai creativ. Nu mai e acea muncă de chinez bătrân”.
Superbă metaforă, să compari demodatele noastre dosare cu șină cu munca bătrânului chinez din poveste. Este cert că digitalizarea recalifică oamenii și nu-i împinge să plece acasă. Dar îi împinge să-și „redefinească fișa postului”, ceea ce presupune o nouă calificare mai frumoasă, dar și mai pretențioasă decât simpla mânuire a hârtiilor.
Mai există însă și aspecte despre care se vorbește mai puțin dar care nu merită ocolite. Mă refer la zilele de glorie ale dosarului cu șină, când era la îndemâna funcționarului sa accepte solicitarea sau s-o respingă, pentru unul sau mai multe din motivele menționate anterior, începând cu numerotatul paginilor și terminând cu copia alb/negru după BI.
Tehnica era să nu-ți accepte dosarul pentru „o hibă”, oarecare. Îl refăceai, dar ți se returna din nou, pentru o altă hibă. Îl refăceai din nou și primeai a treia obiecție. Sunt trecut prin aceste practici și știu cum se încheiau de fiecare dată: o mică bancnotă strecurată în dosar, discret, dar suficient ca s-o observe funcționarul.
Iar acum, în afara numeroaselor avantaje ale digitalizării, mai există și asta: blochează drumul spre șpagă, descurajează corupția și face aproape imposibilă evaziunea. Căci, atenție, suntem țara cu cea mai mare evaziune dn UE în ce privește incasarea de către stat a TVA plătită de noi, consumatorii, și rămasă în posesia negustorului.
Când toți plătitorii de TVA vor fi introduși în baza de date a aceluiași sistem, când însuși sistemul va ști să evidențieze taxele datorate și sumele plătite/incasate, când toate datoriile către stat se vor afla într-un registru virtual unic, același cu evidența incasărilor/plăților, soarta evazioniștilor ar trebui să fie pecetluită. Cel puțin în principiu.
În pactică, vom vedea..