Prezentă la București – la ITUPP, cea mai mare conferință de infrastrucutră digitală din teleomunicații din lume – fosta președintă a Estoniei, Kersti Kaljulaid a vorbit, într-un scurt interviu acordat spotmedia.ro, despre cum a devenit țara sa una dintre cele mai digitalizate din lume.
În 2016, la vârsta de 46 de ani, Kersti Kaljulaid a devenit prima femeie președinte din istoria Estoniei. Era, de asemenea, cel mai tânăr președinte ales vreodată în țara baltică.
E biolog și are masterat în economie. În 2017, a fost prima estoniană inclusă de revista Forbes în Topul celor mai puternice 100 femei din lume.
Până în 2020, Kaljulaid a condus una dintre cele mai digitalizate țări din lume, unde statul reușește să ofere 99% dintre servicii în mediul online. Iar angajații statului și ceilalți cetățeni economisesc, anual, circa 820 de ani de muncă, potrivit estimărilor guvernului estonian.
Iată cum spune Kersti Kaljulaid că a reușit Estonia să își digitalizeze serviciile și să-i facă pe cetățeni să uite definitiv ce înseamnă statul la coadă sau interacțiunea cu funcționari plictisiți din spatele unui ghișeu.
Cum a ajuns Estonia cea mai avansată societate digitală din lume?
În 1994 – adică la scurt timp după ce, în 1991, ne recâștigasem independența – băncile din Estonia au început să le ofere cetățenilor estonieni servicii online.
A fost momentul în care și guvernul a realizat că există potențialul ca și el să ofere servicii online.
Așa că în 1997, Guvernul a experimentat primul sistem de servicii online: taxarea. Pentru că nimeni nu vrea să aibă de-a face cu perceptori. Așa că ajutorul la plata taxelor a fost un stimulent important pentru cetățenii noștri.
Dar accesul la acele servicii se făcea prin intermediul gateway-urilor (convertoare de protocol, componente care facilitează comunicarea online între rețele – n.red.) ale băncilor. Exact ca în cazul internet banking-ului.
În scurt timp, băncile au spus „Uitați, noi nu vrem să ne mai asumăm responsabilitatea pentru identificare în mediul digital pentru fiecare utilizator, pentru totdeauna, dacă aveți de gând să adăugați și alte servicii publice online.
Dar, dacă vreți să construim împreună, băncile ar folosi, de asemenea, cu mare plăcere, identificarea digitală a clienților, garantată de guvern”.
Așa că Guvernul s-a așezat la masă cu Uniunea Bancară Estoniană, cu uniunile din telecom. Și s-a stabilit cum va funcționa sistemul.
Toți estonienii au primit identitate digitală. Era un ID cod pe care îl foloseai ca să călătorești în UE oricum.
Și băncile le-au permis clienților să acceseze serviciile bancare folosind acestă identitate digitală.
Iar Guvernul a început să adauge, treptat, servicii pe care le puteai accesa prin acest ID Digital. Așa că sistemul a crescut.
Iar acum – așa cum ai pașaport, în lumea analogică, să-i spunem, la fel ai acest ID Digital, în lumea digitală.
Și atât Guvernul, cât și companiile private folosesc, la identificarea persoanelor cu care interacționează, Digital ID. Așa cum ți-ar verifica pașaportul.
E o colaborare firească între sectorul public și cel privat.
Această identitate digitală a cetățeanului îți permite să oferi din ce în ce mai multe servicii. Și tocmai asta am și făcut.
Până când atingi nivelul la care toate serviciile publice vor fi online (în Estonia sunt foarte puține operațiuni administrative pe care nu le poți face online. Printre ele, căsătoria și divorțul - n.red.).
A durat mult să implementați sistemul? România, la fel ca și alte state din Europa de Est și-au propus să implementeze un astfel de sistem. Dar parcă durează o veșnicie...
Da, din cauză că - pentru a face sistemul să funcționeze – trebuie, ca înainte de toate, să permiți ca el să fie accesat de toți cetățenii țării.
Pentru că oamenii nu folosesc serviciile publice atât de mult încât să învețe să folosească un astfel de sistem.
În schimb, comunică destul de mult cu furnizorul lor de curent electric. Sau cu cel de cablu TV. Sau cu băncile. Așa că dacă ai un sistem comun, oamenii îl învață ușor. Și devine un standard național. Asta e de făcut.
Al doilea lucru ar fi să le oferi oamenilor servicii atractive, dar cu nivel scăzut de risc, cum ar fi: înscrierea la școală sau la grădiniță.
Sau să le oferi acces la serviciile sociale. Oamenilor nu le place să-i vadă vecinii cum stau la coadă, să primească ajutoare sociale.
Și apoi, treptat, adaugi servicii care necesită un grad mai ridicat de încredere, până când ajungi la sisteme ca votul electronic. Acest tip de serviciu ar trebui adăugat la final, cred eu.
Ne-a luat, în Estonia, din 1997 până în 2003 să ajungem la votul electronic.
Și aș spune că un element foarte important a fost că Parlamentul a obligat serviciile guvernamentale să interacționeze, prin aprobarea principiului „once only” (care înseamnă „o singură dată” și presupune că nicio instituție nu are voie să-i ceară cetățeanului informații pe care acesta le-a furnizat deja unei alte instituții a statului - n.red.).
Nu avem o singură bază de date. Sunt multe baze de date (cu informații ale cetățenilor), aflate în proprietatea administrațiilor. Doar că ele, administrațiile, pot permite diverselor servicii guvernamentale să acceseze aceste servicii.
Spre exemplu, un farmacist care vrea să vadă rețeta care i-a fost prescrisă unui pacient o poate găsi în sistemul electronic de Sănătate.
Pentru a accesa rețeta e nevoie de ID-ul digital al farmacistului, dar și de ID-ul digital al pacientului. Ambii le introduc, iar farmacistul vede rețeta.
Are acces la informațiile de care avea nevoie despre pacient. Dar nu poate vedea, în sistem, alte date despre pacient. Spre exemplu, nu va vedea de ce boală suferă, de fapt pacientul. Sau dacă acesta are carnet de șofer sau orice altceva.
Sistemul este compartimentat, din motive de siguranță. E mai greu de atacat, în acest fel.
Care au fost marile obstacole în calea digitalizării? Trebuie să fi fost măcar câteva ...
Da. Cel mai mare obstacol a fost, cu siguranță, interconectarea serviciilor, care începuseră să se dezvolte independent.
Tocmai acest principiu „once only” a rezolvat problema.
Suntem o țară membră a Uniunii Europene și ne putem baza pe coeziune și bani europeni, dar doar pentru sistemele noi.
Doar că uneori avem nevoie să facem upgrade la sistemele deja existente. Și exigențele noastre în digital nu se potrivesc, întotdeauna, cu cerințele UE pentru finanțare în domeniul digitalizării.
Așa că uneori, în loc să ne asigurăm că fundația sistemului e puternică și actualizată, am construit sisteme noi.
Așa că am putea spune că sistemul nostru arată cumva ca un recif de corali. Dar, per total, e o distorsiune pozitivă, pe care am obținut-o cu ajutor extern și pentru care suntem recunoscători.
În construcția oricărui tip de sistem întâmpini astfel de obstacole.
Care a fost rolul sau care ar trebui să fie rolul președintelui, în digitalizare?
Estonia e o republică parlamentară. Președintele are un rol de monitorizare. Când am devenit eu președinte (în 2016 – n.red.) programul nostru de e – Residency (prin care Estonia oferă identitate digitală și cetățenilor străini, la cerere – n.red.) începuse, dar era ca un start-up. Nimeni nu știa cum va evolua.
Așa că am înființat un grup de lucru care reunea oameni din toate domeniile ale vieții publice din Estonia. Și am reușit să creăm o foaie e parcurs pentru e-Residency, de exemplu.
Așa că, în Estonia, președintele poate lua inițiativă. Dar pentru ca lucrurile să se întâmple, cu adevărat, trebuie să colaborezi cu Guvernul.
Tallinn, capitala Estoniei, are un slogan foarte optimist: „Orașul care își trăiește viitorul acum”. Și în Tartu - principalul centru academic al Estoniei - am regăsit oameni cu mentalitate similară. S-a schimbat ceva de la începutul războiului din Ucraina?
Nu. De ce s-ar schimba?
Păi, aveți un război la graniță (Estonia are graniță comună, în est, cu Rusia)...
Uitați de graniță! E un război al lumii libere împotriva unui agresor care vrea să înfrângă lumea liberă...
Că ai o graniță comună sau că nu ai o graniță comună (cu agresorul, Rusia – n.red.) nu e principala problemă aici.
Tallinn e la fel de departe de Kiev ca și Berlin. Așa că modul în care percepem noi riscul e, probabil, similar cu modul în care îl percepeți aici sau cum îl percep cei de la Berlin sau de la Helsinki.
Este, bineînțeles, îngrijorător ceea ce se întâmplă și trebuie să ne asigurăm că suntem uniți și că vom continua aplicarea de sancțiuni față de regimul de la Kremlin.
Momentan, nu e niciun semn de schimbare a regimului de la Kremlin. Așa că sancțiunile trebuie să rămână in vigoare. Sau vom ajunge, oricum, să fim nevoiți să cheltuim mai mult ca să ne apărăm, pentru că Rusia nu se va opri.
Avem obligații, în ceea ce privește un astfel de regim. Trebuie să rămânem uniți. Trebuie să înțelegem ce reprezintă regimul, de fapt. Dacă ne prefacem că acolo nu e o altă Coree de Nord nu înseamnă că, în realitate, chiar nu este o altă Coree de Nord.
Să recunoaștem că suntem în această situație, poate pentru o perioadă destul de îndelungată. Cum vor evolua lucrurile nu știm. Cine a putut prezică căderea URSS, în 1991?
Dar trebuie să fim pregătiți pentru diverse scenarii. Și trebuie să fim pregătiți împreună.