Până la un punct, Uniunea Europeană a crezut că-l poate supraveghea atent pe Viktor Orban, astfel încât hybris-ul acestuia să fie în așa fel dozat încât nici Bruxelles-ului să nu-i facă prea mult rău, nici liderului de la Budapesta să nu-i dea bilet de voie în alb.
La fel ca în cazul lui Putin însă, capacitatea de rezistență a băieților răi se dovedește a fi un avantaj.
Iar Viktor Orban rezistă, în pofida Articolului 7, a mecanismului de condiționare a banilor europeni de respectarea statului de drept și mai ales în pofida folosului pe care l-a adus și încă îl aduce Rusiei lui Putin, deopotrivă prin banalizarea agresiunii ruse asupra Ucrainei, cât și prin cauționarea forțelor nedemocratice.
Or, tocmai în această cauționare a liderilor autocrați rezidă marele rău pe care Orban îl poate face Uniunii Europene, în prag de alegeri destul de imprevizibile, pentru că vin după câteva crize succesive care au pus în circulație fricile primare ale oamenilor: moartea, războiul, foametea.
Acumularea unor perioade de crize succesive, scrie Jean Delumeau în monumentala lui monografie a fricii în Occident, creează un teritoriu al fricii, în care oamenii și colectivitățile, ceea ce ne interesează în mod special, trăiesc o expunere prelungită a fragilităților, care se pot transforma fie în deznădejde socială, și atunci comportamentul civic lipsește, fie în agresivitate, cealaltă față a fricii.
E momentul în care frica trece în angoasă, care nu mai are un obiect determinat și poate duce, astfel, la dezintegrarea unei societăți, ca atunci când un individ experimentează stresuri repetate, fără pauză. Aceasta este starea socială la care liderii populiști și autocrați se pricep cel mai bine.
Or, felul în care Uniunea Europeană i-a permis lui Viktor Orban să strălucească în acest one-man show îi poate aduce acum mari deservicii, pentru că alegerile din iunie vor avea de-a face preponderent cu angoase sociale și mai puțin cu votul util și răul cel mai mic.
Aceasta este miza tentativelor Parlamentului European de a intra în arena de luptă cu Viktor Orban, mult mai puternic decât până acum, prin întoarcerea deciziei Comisiei Europene de a debloca o parte din bani pentru Budapesta și sugerând chiar că ar putea amâna președinția ungară a UE.
- Rezoluție în Parlamentul European împotriva Ungariei, pentru că Viktor Orban se opune sprijinirii Ucrainei - Comisia Europeană s-ar putea vedea dată în judecată de Parlamentul European, din cauza deblocării banilor ce i se cuvin Ungariei.
Momentul este însă unul critic: odată aruncată mănușa, orice pas șovăitor va fi exploatat de Viktor Orban pentru propria sa putere.
Tocmai de aceea, scenariul în care UE găsește pârghii pentru o amânare a președinției rotative a Ungariei ar putea mai degrabă să alimenteze curentul suveranist, chiar înainte de alegeri. Nici în vremea infamului regim Dragnea, UE nu a pus problema invalidării dreptului României de a exercitat președinția, iar prim-ministru atunci era nimeni alta decât Viorica Dăncilă. Sigur, e deja un loc comun să afirmi că regimul Dragnea, oricât de abuziv a fost pe plan intern, nu a pus probleme ideologice UE, așa cum face Viktor Orban.
Demersul Parlamentului European nu este unul care i se adresează strict lui Viktor Orban. În privința lui, nici instituțiile europene și nici cetățenii maghiari nu mai au surprize. Dar Uniunea Europeană trebuie să arate celorlalți cetățeni europeni că, la capătul acestei lungi perioade de crize, de la pandemie la război, a ieșit câștigătoare.
UE nu poate pierde povestea în fața lui Viktor Orban, iar pentru asta trebuie să fie cea care provoacă dezbaterea și încleștarea, pentru că ofensiva îi permite să controleze agenda și felul în care povestea este spusă.
Altminteri, fricile sociale vor fi speculate și transformate în resentimente, iar Viktor Orban va deveni un exemplu pentru alți lideri, așa cum și el și-a dorit mereu un loc în fotografia Putin - Erdogan.
Uniunea Europeană are o carte pe care o poate juca, pentru a arăta că Viktor Orban nu este invincibil nici când împiedică ajutorul pentru Ucraina, nici când ia măsuri nedemocratice acasă: cazul Donald Tusk și restaurarea ordinii liberale în Polonia.