Ideea că Cristian Popescu Piedone, cu usturoiul atârnat în jurul gâtului, cu încălțări roșii stridente, cu sobor de icoane și acordeoane, cu discursul său agramat și pe alocuri incoerent, ar putea ajunge primarul Capitalei, demnitarul votat direct de cel mai mare număr de români după președintele României, este greu de acceptat.
Ar fi probabil cea mai mare prăbușire a exigenței electorale a bucureștenilor din ultimii 34 de ani.
Dar soluția corectă la acest spectru nu este contestarea sondajelor și blocarea în bulă, ci încercarea de a înțelege ce se află în spatele acestui fenomen deocamdată foarte puternic.
Sigur, o parte este, după cum am mai spus, votul unui electorat marginal, ca educație și geografic, al Capitalei, cu care Piedone comunică foarte bine și care, pentru prima dată, se simte reprezentat. Dar pare să fie mai mult decât atât.
Zilele trecute vorbeam cu un apropiat al unor tineri din București, școliți la Londra, bogați, trăitori în zona de lux de a Sectorului 5. Cu cine votează? Cu Piedone. De ce? Pentru că e permanent prezent, a fost răspunsul.
Cu câteva zile în urmă, o prietenă a făcut un microsondaj în blocul din buricul Bucureștiului unde trăiește (și unde a făcut degerături, diagnosticate medical, din cauza frigului din casă în ianuarie). 100% dintre cei chestionați votează cu Piedone.
Opțiunea pentru Piedone este una de protest în sensul cel mai larg și, de aceea, este foarte periculoasă, inclusiv din partea unor oameni care nu au nimic în comun cu datele de CV, apucăturile, discursul exoticului personaj.
Antipartide
Culmea, Piedone, care este șef de partid, mic, nesemnificativ, dar partid cu acte în regulă, este perceput drept independentul acestui scrutin.
Cătălin Cîrstoiu are în spate o coaliție mamut.
Nicușor Dan este primarul în funcție, tot cu o coaliție de partide în spate, unele extrem de departe de ideea de înnoire și reformă.
Îmbrățișați de oameni politici din sculare în culcare, cei doi au pierdut componenta nonpartinică.
Antiputere și antisistem
Cătălin Cîrstoiu reprezintă partidele care guvernează.
Nicușor Dan este la putere în București, exercită funcția. Piedone este rebelul cel care învins Justiția, deci sistemul, prin răsturnarea unei hotărâri judecătorești definitive și ieșirea din pușcărie.
Cu excepția unei, mă tem, minorități care crede principial în justiție, raportarea electoratului român la regulă, la legalitate, la sancțiune, este cam ipocrită.
Cu excepția celor care enervează peste măsură, precum Dragnea, simpatia merge mai degrabă către cel care îngenunchează autoritatea decât către aplicarea legii.
Împotriva inaccesibilității alesului
Toți candidații ies acum în stradă, toți pupă căței și mușcă din plăcintă. Dar până acum?
Nicușor Dan a fost un primar mai degrabă absent, de lipsa de comunicare se plângeau inclusiv primarii de sector.
Dl Cîrstoiu până acum vreo două săptămâni nici măcar nu era o persoană publică. Iar frustrarea depășește cadrul Capitalei. Este frustrarea generată de președintele absent și sfidător.
Piedone are avantajul că a fost mereu pe stradă, oamenii îl știu, nu e o noutate absolută electorală.
Și sigur că este o opțiune de protest față de incapacitatea partidelor de a crește candidați. Nicușor Dan a fost preluat inițial de USR și PNL, acum de ADU, din afara lor.
PSD și PNL nu au reușit ca în 4 ani să-și formeze o ofertă de candidați solidă, credibilă. Oameni care să fie asociați cu problemele Bucureștiului, să fie consacrați ca atare, să aibă credibilitate ca atare. Piedone este pe deplin asociat cu ideea de administrație locală.
Poate fi răsturnată ierarhia actuală?
Poate fi salvată Capitala de la ceea ce, din punctul meu de vedere, reprezintă un imens pericol pentru următorii 4 ani?
Cred că singura cheie este tot la Piedone, mai precis la dozarea arsenalului său populist. Deocamdată este exotic, cumva spectaculos și cu siguranță răcoritor pentru mulți din motivele mai sus expuse.
Dar este posibil ca succesul de etapă să-l lase fără frâne, să exagereze și să proiecteze cu prea mare stridență și violență spectrul unei capitale ca un bâlci ambulant.
Asta până la urma poate să sperie, să înfioare o zonă de electorat furios, dar care să realizeze la timp dimensiunea prăbușirii și să iasă din miraj/pasivitate.