Limba noastră-i o comoară, iar noi ce facem cu ea?

Victor Pițigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

Ca unul înaintat mult în vârstă, sunt întrebat adesea de cei tineri cum s-a schimbat România din vremurile interbelice și până în vremurile pandemice de azi. Și mă îngrozesc eu însumi, când observ că s-a schimbat aproape totul.

Multe au evoluat în timp, tehnica IT atinge culmi nebănuite, dar sunt și zone involuate dramatic, cum este potențialul de cultură al noii generații.

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

N-aș vrea să se simtă cineva jignit, dar mi-e teamă că unor absolvenți ai liceelor de azi, cu bacalaureatul luat (BAC, deh!) le sunt necunoscuți chiar și giganți ai culturii europene, precum Moliere, Voltaire, J.J. Rousseau, Balzac, Zola, Rubens, Rembrandt, Chopin, Bach, Beethoven și nu mai continui, ca să nu-i obosesc pe cei care știu despre ce este vorba și nici să-i plictisesc pe cei care nu știu.

Absolvenții de liceu ajungeau să deseneze corect, după regulile perspectivei și ale axonometriei, știau să solfegieze un pasaj simplu de pe portativ (în funcție de „ureche”) și puteau descifra un text scris în cel puțin trei din patru alfabete europene: latin, chirilic, gotic sau grecesc.

Poate astăzi le vine unora să râdă, auzind preocupările ciudate ale înaintașilor lor, dar nu rareori se întâmplă să vizitezi un splendid lăcaș de cult, pe al cărui frontispiciu stă o pisanie, la care te uiți cam ca pisica la calendar.

Căci albabetul latin a ajuns târziu și anevoie în spațiul nostru balcanic: cam de la Cuza Vodă încoace.

Până atunci, predecesorii noștri ori citeau cele scrise cu caractere chirilice, ori nu citeau deloc. De scris, rareori întâlneai pe câte unul care știe buche.

Iată, am în față, de exemplu, primul număr al publicației „Gazeta de Transilvania”, editată la Brașov, acum nici două sute de ani. O puteți citi aici. Numai titlul este tipărit cu litere latine, restul cu chirilice. Am zis că o puteți citi, dar numai dacă știți alfabetul. Vă țin curelele?

Iată și ”Albina Românească – gazetă politică și literară”, datată „joi în 1 fevruarie” și tipărită la „Eșii” anului 1840, adică la Iași. O puteți citi aici.

Iată și unul din prețioasele timbre cu care se fandosesc filateliștii noștri în lume, emis în Moldova, în 1858, și înscripționat cu litere slavone (niște chirilice mai evoluate): „porto gazete – 5 par”. Ați ghicit, 5 par înseamnă 5 parale. Astăzi se licitează cu mii de euro, nu cu parale. Îl puteți vedea aici.

Cu litere chirilice au scris cronicarii, au scris Gheorghe Asachi, Gheorghe Lazăr, Petru Maior, Gheorghe Șincai, poeții Văcărești și mulți ații. Primul manuscris redactat în limba română, cunoscut sub numele de „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului Hanăș Begner”, este scris tot cu litere chirilice în 1521. Îl găsiți aici.

Pe scurt, strămoșii noștri au scris aproape numai cu litere chirilice până la Cuza Vodă, puțin dincolo de  mijlocul secolului al XIX-lea. Zic aproape, întrucât au mai folosit (rareori, ce e drept) alfabetul grecesc (în perioada fanariotă).

Dar puțină lume știe că prima tipăritură executată în limba română la București a fost o carte bisericească, imprimată de Antim Ivireanul cu litere… armene. Folosise o tiparniță adusă de la Ivir, din Armenia, și împreună cu ea literele, poate fără să știe cu ce fel de caractere e slova românilor.

Firește, acestea sunt excepții, dominant în scrierea strămoșilor noștri fiind alfabetul chirilic.

Cine are curiozitatea să citească, spre exemplu, pisania de la intrarea într-o veche biserică aflată în circuitul turistic, sau vrea să descifreze textul de pe monumentele istorice înscrise chirilic de predecesori, sau încă are curiozitatea să descifreze în original letopisețele cronicarilor, trebuie să cunoască mai mult decât alfabetul latin.

Ba n-ar fi de neglijat nici alfabetul gotic, gândind la monumente vechi din Transilvania, înscripționate adesea în limba latină, cu caractere gotice, dar și la celebra cronică a lui Anonimus, notarul regelui maghiar Bela, redactată tot în limba latină, cu caractere gotice. Vezi aici.

Cu toate rezervele privind corectitudinea celor consemnate de „notar”, cronica este totuși un foarte important izvor de informații despre primele voievodate românești din Transilvania: al lui Gelu (Gelou), al lui Glad și al lui Menumorut.

Cine a hotărât că noua generație nu are nevoie să aibă acces la scrisul original al înaintașilor cred că a greșit nu numai în fața istoriei, nu numai în fața generației contemporane, ci mult mai departe, în fața celor care urmează și pe care noi îi îndepărtăm tot mai mult de cunoașterea trecutului lor.

Depărtându-ne de cunoașterea trecutului, am ajuns deja să ne batem joc de tradiție și să ni se pară desuet când salutăm prietenii cu „La mulți ani” de Anul Nou și cu ”Hristos a înviat” de Paște, ca părinții și ca bunicii. Trimitem mesaje, precum contemporanii: „A Happy New Year” și chiar „Paște Fericit”.

În mod neașteptat, însă, nu este vorba aici numai de tradiții și de ceva conjugări sau declinări, așa cum pe bună dreptate observă un cunoscut eseist și filolog contemporan și ne recomandă: „Nu folosiţi niciodată urarea ‘Paşte fericit’, decât dacă vă adresaţi unui viţel, care are tot dreptul să pască fericit”!

Superb calambur!

Victor Pițigoi împlinește 94 de ani. Povestea extraordinară a unei vieți începute pe vremea regelui Ferdinand


Te invităm și pe pagina noastră de Facebook, unde vei găsi multe lucruri interesante, în plus față de site. Îți mulțumim că ne citești!