Una dintre victimele cel mai sever afectate de pandemie este fără îndoială cultura.
Artiștii din toată lumea, oamenii de cultură, instituțiile culturale, festivalurile, expozițiile au cunoscut o diminuare dramatică a posibilităților de exprimare și chiar de supraviețuire.
Consecințele pe termen mediu și lung pot fi însemnate, iar asta nu numai pentru sectorul cultural-artistic, cât și pentru publicul larg, privat în mare parte de accesul la actul de cultură și la produsele artistice.
Spectacole, muzee, turism cultural, aproape totul a dispărut din preocupările oamenilor, dar și ale autorităților în aceste vremuri dificile.
Considerat sector neesențial, cultura se vede văduvită și mai mult de fondurile necesare întreținerii actului creativ și supraviețuirii demne a artiștilor și oamenilor de cultură.
Se consideră de multe ori, în mod eronat, că sectorul cultural deturnează spre această zonă „secundară” fonduri care pot fi orientate mai „util” către sectoare vitale, uitându-se că industriile culturale și creative sunt, la rândul lor, nu numai consumatoare, ci mai ales generatoare de venituri.
Bunăoară, în 2015, piața bunurilor creative din lume era evaluată la peste 500 de miliarde de dolari, iar economiile naționale au exportat produse creative în valoare de peste 250 de miliarde de dolari, cu aproape 29 de milioane de lucrători culturali, artiști și angajați în sectorul creativ.
Toate acestea pentru a spune că, în aceste condiții, cultura și instituțiile de cultură trebuie să se reinventeze pentru a-și construi un viitor solid în care posibilitățile creative să fie mobilizate la maximum și să ofere artiștilor, creatorilor în general, dar și țărilor lor, șanse pentru o dezvoltare demnă.
Este și cazul Institutului Cultural Român, despre a cărui situație s-a scris atât de mult în ultima vreme.
ICR – prăbușirea în irelevanță prin cultura „oficială”, nepotism și haos financiar
ICR trebuie să poată să participe nu numai la revigorarea lumii artistice, ci, prin asta, și la redinamizarea activității educative, sociale și economice românești.
Creativitatea lumii culturale nu se reduce la sectoarele tradiționale și la produsele deja existente, ci trebuie să vizeze și spațiile noi deschise de transformările lumii actuale: artele digitale, inteligența artificială, spațiul virtual, jocurile video, să contribuie la schimbarea percepției privind mizele majore ale societății de azi și de mâine (digitalizare, dezvoltare durabilă, schimbările mediului, resursele naturale, solidaritățile sociale) etc.
Pentru a fi la înălțimea provocărilor acestei epoci, ICR trebuie să aibă în vedere:
1. O reformă internă radicală, mai ales cu o organigramă coerentă, funcțională și eficientă. Cine aruncă o privire pe organigrama disponibilă pe site-ul ICR poate înțelege numaidecât de ce nu are cum să funcționeze o astfel de instituție (și ca ea multe altele în România). Nu e de mirare atunci că circuitele interne ale avizării și deciziilor sunt un coșmar, nu e de mirare că atmosfera de lucru e una viciată și distrugătoare pentru personalul ICR.
Oamenii trebuie reașezați într-o schemă intuitivă, iar capacitățile lor puse în valoare în cadrul unor relații profesionale regândite și adaptate deopotrivă competențelor lor și performanței instituționale. E nevoie să se iasă, în sfârșit, din climatul de suspiciune, de tensiune, de delațiune cu care ne-au obișnuit, din păcate, instituțiile românești.
Pentru asta e nevoie de o politică de resurse umane transparentă, de o strategie de angajări corectă și previzibilă, de evaluări periodice și oneste, de crearea unor relații de respect și solidaritate internă.
2. O regândire a relațiilor inter-instituționale, începând cu parteneriatul esențial cu Ministerul Afacerilor Externe. Primul pas ar fi neîndoielnic semnarea unor noi protocoale între ICR și MAE, care să reglementeze și să formalizeze colaborarea dintre cele două, prin delimitarea strictă a competențelor și pentru stabilirea clară a rolului fiecăreia în elaborarea programelor și în funcționarea reprezentanțelor ICR din străinătate.
Va fi necesară, de asemenea, și reașezarea pe baze noi a relațiilor formale cu partenerii având atribuții apropiate pentru a evita suprapunerile instituționale, risipa de fonduri, consumul inutil de energie și confuzia partenerială: Ministerul Culturii și Cultelor, Institutul Limbii Române, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni etc.
3. O evaluare a rețelei de reprezentanțe ICR în lume. Adevărate interfețe ale României în țările gazdă, aceste reprezentanțe au cunoscut și cunosc variații dramatice de personal, de finanțare sau de program de activitate, diminuând astfel impactul acțiunii culturale românești în lume.
Se impune o regândire a politicii de trimitere la post în străinătate, în cadrul aceluiași parteneriat cu MAE, privilegiindu-se criteriile competenței profesionale și lingvistice, dar și ale transparenței în cadrul concursurilor.
De asemenea, reiau ideea necesității formalizării unei strategii de evaluare periodică a întregului personal al ICR, astfel încât fiecare angajat să aibă vizibilitate asupra planului său de carieră.
Se înțelege că nu poate fi omisă aici adaptarea la profilul cultural al fiecărei țări țintă și stabilirea unor parteneriate durabile cu instituțiile culturale relevante și cu operatorii culturali importanți din aceste țări. Reprezentanțele ICR din lume trebuie să funcționeze pe baza unor programe-cadru de acțiune, iar activitățile lor să fie evaluate după criterii clare și acceptate de performanță.
4. Promovarea unei culturi a cofinanțării și a atragerii de fonduri de la parteneri sau instituții finanțatoare. Cred că trebuie să ieșim tot mai mult din logica proiectelor finanțate dintr-o singură sursă, mai ales atunci când ea este una publică.
Încurajarea parteneriatelor și formarea unui personal capabil să înțeleagă și să opereze cu surse multiple de finanțare (fonduri europene, parteneri publici sau privați, fundații, organizații locale sau internaționale etc.) pot contribui la multiplicarea proiectelor culturale de mare anvergură.
5. Adoptarea unei strategii radical diferite de comunicare. Numeroase sunt vocile, în cadrul și în afara ICR, care vorbesc despre faptul că cel mai mare dușman al ICR în acest moment e însăși lipsa unei strategii de comunicare.
La o simplă incursiune pe site-ul ICR, se poate înțelege ușor de ce imaginea culturii române a ajuns să fie considerată ca fiind mai degrabă vetustă și lipsită de dinamică. ICR trebuie să țină pasul cu noile medii de comunicare, cu social media și cu noile tehnici de diseminare a mesajelor.
Prin comunicare, cultura română se poate reconecta la spațiul global și are șansa să intre în dialog dezinvolt cu el. ICR poate să câștige un public lărgit, atât în țară cât și în străinătate (profitând și de activa diasporă românească) și să incite la formarea unei noi percepții asupra produselor culturale românești.
Am convingerea că putem folosi această criză drept o șansă de a ne regândi valorile după care ne ghidăm ca membri ai unei comunități naționale și ca societate deschisă spre alte societăți.
Lumea care se deschide înaintea noastră nu mai poate fi locuită inert, pasiv, fără stimularea tuturor resurselor creative, inovative și artistice de care dispunem ca societate. De aceea, va fi nevoie să facem statul român sensibil la dimensiunea strategică a culturii deopotrivă pentru întărirea țesutului social și pentru afirmarea ei ca element cheie al politicii noastre externe.