Toate familiile seamănă atunci când sunt fericite, fiecare familie însă e nefericită într-un fel unic, ne spunea Lev Tolstoi.
Yaniv Iczkovits, scriitorul care s-a impus deja în literatura contemporană cu un roman deopotrivă cinematografic și cu straturi succesive de tradiții literare și sociale, Fiica măcelarului (Editura Humanitas Fiction), ne arată disecțiile pe care le purtăm în suflet, așadar pe nevăzute, și care se acutizează atunci când încercăm să ne rupem de familiile noastre și de trecutul nostru traumatic.
Nimeni nu părăsește Palo Alto, în curs de apariție la Humanitas Fiction, pentru a prinde Târgul de carte Gaudeamus, asta și vrea să spună: nimeni nu poate să-l lase în casa copilăriei pe copilul care a fost și să treacă într-o altă viață, ca și cum ar face un salt care schimbă complet lumea.
E o carte care se deschide ușor, dar, odată ce intri, devine un urcuș colosal, uneori greu de dus: e vorba despre una dintre temele cele mai complicate: familia și bagajele pe care le purtăm cu noi, împachetate frumos sau puse de-a valma, chiar și atunci când le încuiem bine și ne amăgim că le-am lăsat în urmă.
Suntem alți oameni, am vrea să ne spunem uneori, decât cei crescuți din copiii care am fost în prima noastră acasă. Și iată-ne la terapie, acceptând câte un diagnostic psihiatric, când, spunea Școala de la Palo Alto, ar trebui mai degrabă să ne uităm nu la psihic, încercând să-l vindecăm, ci la relațiile cu ceilalți, la cum ne compun suferințele, secretele, minciunile, morțile și iubirile pe care le-am trăit de-a lungul vieții.
Or, toate astea nu se trăiesc solitar, fiecare în mintea lui, ci e mereu vorba despre o însoțire cu ceilalți. Cu mama nevrotică, cu tatăl mincinos, cu sora moartă, cu soția care nu te iubește, cu mama bolnavă, cu bunicul care nu poate accepta neputința trupului, cu fiica abandonată de mamă, cu fiul a cărui mamă a murit și atunci el trebuie să urce un Everest interior, devenind pentru un altul, tatăl lui, fiul care minte și așa mai departe, rolurile în care ne distribuim în viață și care ne alcătuiesc felul unic de a fi cu ceilalți: iubire, ură, iertare, resentiment, milostivire, hesed-ul acesta cu multiple chipuri pe care Yaniv Iczkovits îl coboară din Biblie și îl trece în contul omului.
Dacă vrei să cunoști cu adevărat Israelul, mi-a spus Yaniv Iczkovits la unul dintre interviurile noastre, atunci nu intra pe ușa din față, vino la intrarea din spate, să vezi curtea.
Nimeni nu părăsește Palo Alto ne deschide și ușa din spate, unde putem vedea reziduurile din viețile celor care au locuit în această țară, putem vedea suferințele arabilor israelieni, straturile de suspiciune, violențele, lucrurile nespuse și totuși intuite.
E o carte în urcuș, splendid scrisă, care va fi transformată în film. Era proiectul la care Yaniv Iczkovits lucra chiar înainte de războiul de acum din Israel și care ne arată ce face, de fapt, un război: întrerupe viețile și nimic din ce era nu mai poate fi reluat fără a mai împacheta o rană în bagajul pe care tot îl tragem după noi, să nu ne tragă el în jos.
Ca soldat într-o unitate de elită, Yaniv Iczkovits a co-inițiat o mișcare puternică în epocă, căreia i s-au alăturat sute de soldați care voiau să-și apere țara, dar refuzau să intre în Teritoriile Ocupate.
Spunea, într-un interviu acordat spotmedia.ro, că acolo a fost limita lui etică, un proces de reparație a propriei vieți. Scrisoarea combatanților, mișcarea pe care a coinițiat-o, a fost unul dintre motivele pentru care Israelul a decis retragerea din Gaza. Un gest curajos al premierului Ariel Sharon, spunea Yaniv Iczkovits.
Yaniv Iczkovits este copilul unor părinți născuți în România și emigrați în anii comunismului în Israel. Astăzi, este înrolat în războiul contra Hamas.