Iată că se apropie și sfârșitul campaniei pentru alegerile europarlamentare, a cincea campanie de acest tip prin care au trecut cetățenii României, așa că deja putem să facem și noi mici teorii plecând de la acest gen de alegeri.
În primul rând, deja putem spune că alegerile europarlamentare nu au fost lăsate de politicienii români să se realizeze singure, totdeauna au fost bruiate de alte tipuri de scrutine (în 2007, 2009 și 2019 au fost referendumuri, în 2014 s-au realizat pe fondul crizei USL, iar cele de anul acesta au fost îngropate complet de alegerile locale).
Ceea ce demonstrează că mizele europene ale României au fost permanent scăzute, singurul motiv pentru care am dorit să accedem în UE au fost și sunt, se pare, exclusiv, banii europeni.
În general, politicienii români nu sunt interesați să preia valori și comportamente politice europene sau să crească nivelul de cultură politică al cetățenilor români, ci doar să acceseze niște bani (așa-ziși gratis) cu care să își pregătească următoarele alegeri. Asta, evident, demonstrează provincialismul elitei politice românești, aceeași care se străduiește și nu reușește să rezolve dosarul Schengen de mai bine de un deceniu (2011).
Lipsa de viziune politică a elitei românești face ca marile teme europene să fie mai degrabă excentrice pentru societatea românească, deși din multe puncte de vedere – așa și cum o arată și ultimul Eurobarometru – a devenit o societate matură din foarte multe puncte de vedere, mult mai conectată la problemele europene și globale decât o arată proiectele partidelor politice românești.
Iar problema principală pe care o ridică acest Eurobarometru și care e și o preocupare importantă a liderilor europeni este raportarea la Uniunea Europeană și la democrație a cetățenilor europeni. Căci temele europene care s-au pus în joc în această campanie, și care din nefericire nu s-au văzut în România, au fost cele legate de reclădirea încrederii în proiectul european prin tot ce, teoretic, înseamnă acesta – bunăstare, pace, probleme de mediu, sănătate etc.
Problema economică este, fără îndoială, cea mai importantă problemă pentru cei mai mulți cetățeni europeni, în special pentru cei din Europa Centrală și Est, speriați de spectrul unei crize precum cea din 2008-2012.
Doar 47% dintre europeni văd ecuația economică ca fiind bună, 41% ca fiind proastă, iar 12% nu se pot pronunța (fără ca prin asta să fie neapărat optimiști). Iar răspunsurile la această problemă variază, din nefericire, mai degrabă național decât comunitar, marile partide mainstream neoferind un răspuns clar la această problemă extrem de apăsătoare pentru toată Uniunea Europeană.
Căci toți recunosc faptul că odată economia Germaniei intrată în criză (Germania și-a declarat al doilea semestru de contracție în martie) întreagă Uniune Europeană este în criză.
Dar, spre deosebire de criza din 2008, criza actuală este o criză strict locală (europeană) cauzată atât de factori externi, cât în special interni.
Războiul din Ucraina a scos la suprafață marea problemă europeană – dependența energetică de o putere străină și disensiunile dintre statele membre pentru rezolvarea acesteia, precum și faptul că nu a existat niciodată (altfel decât declarativ) o politică energetică comună, care să lege Europa la o singură rețea.
Ruperea de Green Deal
Căci abia după izbucnirea războiului în Ucraina țările baltice și cele scandinave s-au legat la sistemul european energetic comun (Continental Synchronous Area) cu costurile economice aferente. Iar aceste costuri au pus pe masă cel mai sensibil subiect politic european – cel al European Green Deal.
Adoptat acum cinci ani, European Green Deal dădea tonul unei schimbări profunde privind atitudinea față de politicile de mediu spre satisfacția Grupului Verzilor din Parlamentul European, care astfel deveneau parteneri în coaliția de susținere a actualei Comisii von der Leyen.
Doar că soarta a vrut ca în scurt timp pandemia de coronavirus să amâne majoritatea politicilor de mediu, în condițiile unei contracții industriale nemaivăzute de secole. Apoi, a urmat invazia Rusiei în Ucraina, care a generat criza hidrocarburilor la nivelul întregii UE, ceea ce a distorsionat și mai mult perspectiva asupra problematicii de mediu.
Astfel, una dintre politicile fanion a Comisiei care își propunea decarbonificarea completă a Uniunii Europene să ajungă respinsă aproape de toată lumea – de la agricultori până la industriași și finanțiști. Mai ales că s-a ajuns ca sondajele Politico (Poll of Polls) să crediteze Grupul Verzilor Europeni la doar 41 de locuri în PE (în scădere cu o treime față de fostele alegeri din 2019) și doar cetățenii din Suedia să mai susțină ca fiind cele mai importante politicile de mediu.
După amplele manifestații ale agricultorilor de la sfârșitul anului trecut și cele de la începutul anului curent, Comisia a început să taie masiv din programul de mediu, iar coaliția care susține Comisia von der Leyen (PPE, S&D și Renew Europe) a început să se îndepărteze de grupul verzilor (e adevărat că nu declarativ, ci prin pozițiile adoptate).
Primul care a părăsit clar corabia a fost VVD (Partidul Popular pentru Democrație și Liberate, membru RE) care s-a aliat cu partidul agrarian BBB din Țările de Jos, pentru a face guvern alături de Partidul Libertății al lui Geert Wilders (membru al Identitate și Democrație – grupul Suveraniștilor din PE).
Atât BBB, cât și PVV sunt împotriva oricăror politici de mediu ”dictate” de Bruxelles, iar această cale a fost rapid urmată și de alte partide din coaliția Comisiei, precum PO din Polonia.
Desigur partidul lui Donald Tusk, aflat în defensivă pentru alegerile europarlamentare în fața PiS (13 față de 25%) nu vrea să își ostilizeze electoratul rural extrem de supărat nu atât pe politicile de mediu, cât de grânele ieftine din Ucraina.
Și astea sunt doar câteva exemple din tot mai puternica împotrivire față de politicile de mediu ale UE, care cel mai sigur nu a înțeles cum trebuie făcut balansul între politicele sociale cerute de o populație speriată de criza economică și dezideratele ecologismului european. Se pare că sustenabilitatea va trebui să mai aștepte cel puțin un mandat european.
Războiul creşte clivajul Est-Vest
Dacă politicile de mediu nu mai generează consens, ci mai degrabă disensiuni între partidele europene, războiul din Ucraina generează și mai multe dezbateri și falii în Europa. Cu câteva excepții (Ungaria și Slovacia), majoritatea statelor europene declară că Ucraina trebuie susținută până la capăt pentru a fi evitat pericolul rusesc la granițele de est ale Uniunii. Doar că la detalii lucrurile se încurcă extrem de mult.
Pentru toată Uniunea Europeană este mai mult decât clar că perioada de pace s-a încheiat și că cheltuielile pentru înarmare vor trebui să crească, ceea ce evident va reduce din cheltuielile sociale (și probabil de mediu, deși nu se spune asta) și se va face apel la solidaritatea europeană permanentă. Doar că nu toate statele sunt pregătite să asume o asemenea perspectivă, mai ales în condițiile în care e tot mai greu să generezi încredere socială într-o epocă de criză.
Din acest punct de vedere, clivajul Vest -Est este și mai evident: populația Europei de Vest, crescută cu obsesia amenințării nucleare din partea Rusiei în perioada Războiului Rece, este mult mai sensibilă la acest tip de amenințări decât o Europă de Est obsedată doar de dezvoltarea economică.
Desigur că pot fi nuanțate lucrurile în ceea ce privește statele baltice, pentru care Rusia este o amenințare vitală, în timp ce Ungaria și Slovacia fac un joc extrem de pervers, vorbind despre pace pe spatele Ucrainei, de la care și-ar dori niște teritorii.
De altfel, Peter Szijjarto, ministrul de Externe al Ungariei, tocmai ce a blocat iar 860 de milioane destinate Ucrainei pentru ca FIDESZ (partidul lui Viktor Orban) să poată să facă aceeași campanie ca și acum doi ani vorbind despre dorința de pace a Ungariei. Mai ales că pentru prima dată de 14 ani pe scena politică maghiară apare o mișcare serioasă de contestare la adresa Guvernului Orban, condusă de Peter Magyar și care ar putea să facă o figură extrem de bună în aceste alegeri, fără să fie clar spre ce grup european se va orienta.
Apropos de acest subiect, nu putem uita de atentatul la adresa lui Robert Fico, premierul Slovaciei considerat un comiliton al lui Viktor Orban atât în ceea ce privește Ucraina (căreia îi contestă dreptul la a primi ajutoare militare pentru că e prea coruptă), cât și în ceea ce privește euroscepticismul. Dar, spre deosebire de Orban, Fico nu poate fi considerat un apropiat al Rusiei, ci mai degrabă un inamic al Ucrainei, ceea ce ar spune unii e același lucru (dar e clar că Slovacia nu a primit fonduri rusești importante).
La celălalt capăt, Belgia tocmai ce i-a oferit Ucrainei 30 de avioane multirol F-16, Olanda - o baterie Patriot (pe care România se codește să o ofere), iar Spania un miliard de euro. Cehia a făcut o chetă de aproximativ aceeași sumă, pentru a cumpăra obuze pentru rezistența ucraineană. Iar ajutoarele militare europene și americane încep din nou să curgă înspre Ucraina, ceea ce la sfârșitul războiului va face, așa cum se întâmplă aproape totdeauna, diferența dintre aliați și colaboraționiști.
Noua lideră a Europei
Atentatul la adresa lui Fico a produs emoție în toată lumea, fiind un act de o gravitate extremă și care arată încă o dată ce importantă este democrația reală – și nu cea mimată – căci doar democrația bazată pe stat de drept, pe alegeri și instituții stabile poate păstra pacea socială.
Populismul iliberal generează doar disensiune, clivaj între ”Noi” și ”Ceilalți”, şi iată, în final, violență și crimă deliberată. Subiectul, însă, paradoxal sau nu, nu a ținut foarte mult în media europeană, fiind prea repede expediat spre și altele.
Și în plus, încă o dată, a fost pusă problema resurecției extremei drepte în Europa – și aici nu vorbim doar de partidele iliberale, cu care ne-am obișnuit – ci de partidele eminamente radicale, care chiar deranjează și pe populiștii iliberali. Ruptura dintre Rassemblement Populaire (RP) și Alternative fur Deutschland (AfD) a plecat de la declarația locului 1 pentru PE al AfD, conform căreia nu toți cei care au fost în SS au fost criminali de război. AfD a depășit de mult linia roșie trecând înspre fascism deschis, ceea ce e deranjant chiar și pentru fostul Front National.
Declarațiile lui Maximilian Krah devin extrem de dubioase chiar și pentru naționaliștii fervenți, precum Vlaams Belang (Partidul Flamand de extremă dreaptă, care pare a câștiga 26% la aceste alegeri europarlamentare din cele 22 de locuri ale Belgiei, parte din ID).
Problema populismului iliberal în creștere a devenit o problemă pan-europeană, căci nu doar Ungaria sau Slovacia, care sunt deja iliberale (și nici Polonia nu și-a revenit complet după experimentul PiS), ci, iată, și Franța se confruntă cu un euroscepticism uriaș – diferența dintre RN (Rassemblement Populaire) și Renaissance (al președintelui Macron) este de 17% în favoarea celei dintâi. Iar dacă adăugăm și La France Insoumisse (7%), practic, Franța va da cel mai mare procent de voturi anti-sistem din întreaga Uniune Europeană.
Aici este rana deschisă a Uniunii, pe care președintele Macron tot încearcă să o ascundă, cu toate declarațiile sale pan-europeniste (pe care eu le susțin, dar eu nu votez în Franța). De aceea, ruptura din interiorul ID este absolut semnificativă.
Uniunea Europeană există exclusiv dacă Germania și Franța fac parte din același consorțiu – asta e o axiomă – căci altfel duelul naționalisto-economic dintre cele două ar conduce la clivajele istorice pe care le-am mai cunoscut.
Dar, în ”concertul european”, cele două nu au capacitatea de a conduce decât prin intermediul ”puterilor minore”, de aici și baletul politic dintre cele două, care a început din 1958, care s-a mai diluat odată cu intrarea Marii Britanii în Uniune și care s-a transformat în tango, după ieșirea acesteia prin Brexit.
Or, în acest moment, elitele politice și din Franța, și din Germania nu mai pot controla jocul european - și RE al lui Macron e în declin, la fel cum sunt și socialiștii germani (alături de aliații lor verzi și liberali – aceștia din urmă tot parte din RE). Astfel încât micile puteri (în cazul de față Italia) devin game-changerii întregii construcții europene.
Noua lideră a Europei este, fără îndoială, Giorgia Melloni, căci ea va face și va desface întreaga arhitectură europeană pentru cel puțin următorii cinci ani.
Existau rumori la Bruxelles încă de anul trecut că Manfred Weber – liderul PPE - ar intenționa să facă majoritate în Comisie cu ID și ECR, tocmai pentru ca ”dreapta” să se debaraseze de verzi și alți progresiști asemenea (deși S&D nu sunt deloc progresiști).
Dar după ce o parte din partidele ID (vezi cazul AfD) s-au radicalizat prea mult, opțiunea a devenit ECR (Grupul Conservatorilor și Reformiștilor, oximoronul nu îmi aparține), a cărui fostă președintă a fost Georgia Melloni, mai ales că EPP și ECR au mai fost împreună până la Brexit.
De aici dragostea nețărmurită pe care Ursula von der Leyen i-o arată Giorgiei Melloni, tocmai pentru că aceasta din urmă i-ar permite să rămână în funcție și să evite o ”discuție” (a se citi o punere sub acuzare) cu doamna Kovesi, pe speța vaccinurilor de la Pfizer din pandemie. Despre scandalul Kovesi (EPP) vs von der Leyen cred ca deja știți.
Pe de altă parte, Marine le Pen (lidera de facto a ID) a înțeles că, dacă cifrele franceze se vor dovedi exacte, ID și ECR – ambele destul de eurosceptice și împotriva establishment-ului partitocratic european – ar putea să facă jocurile europene, chiar dacă în final EPP și S&D se vor alia (din nou) căci vor deveni a doua forță politică din Parlamentul European.
Pentru asta Marine le Pen se revoltă împotriva AfD (a se citi Germania) iar doamna Melloni aduce în ECR FIDESZ-ul maghiar (a se citi Viktor Orban).
Socialiștii resimt ca pe o trădare ceea ce face doamna von der Leyen și, de aceea, agită imaginea lui Mario Draghi (un alt italian, iată) ca înlocuitor al actualei comisare șefe. Dar agitația lor e oarecum fără rost pentru că, cel mai probabil, după alegeri și S&D va relua legătura cu SMER-ul slovac al lui Fico, luându-și și ei doza de iliberalism.
Cam asta ar fi harta politică a acestor alegeri europene: Popularii europeni câștigă alegerile cu un scor mai mic decât acum cinci ani, social-democrații la fel, populiștii nu câștigă, dar pot să pună probleme construcției europene dacă reușesc să se reunească (ceea ce nu prea pare posibil), iar restul nu prea contează.
Din nefericire, așa cum arată Uniunea Europeană astăzi, nu îi satisface pe (aproape) niciunul dintre cetățenii europenii
Campania electorală de anul acesta nu și-a atins scopul, elitele partinice continuă să își aroge dreptul la reprezentare, deși toate sondajele arată o imensă neîncredere în structurile europene.
Asistăm la un amplu proces de fagocitoză a partidelor populist iliberale în interiorul celor main-stream, ceea ce va provoca, probabil, peste câțiva ani o imensă nefericire societății europene și va dezvolta și o mai mare competiție între acestea, în locul unei sincere conlucrări.
Căci ce au în comun societatea românească și cea cehă în afară de competiția dintre Skoda și Dacia?
Aceste alegeri se vor încheia în scurt timp. Din nefericire, societatea românească, iar, nu va înțelege nimic din ele.
Problemele domestice ne țin țintuiți prea aproape de cauzele noastre fără miză. Schimbări cosmice, dacă îmi permiteți, se petrec în afara existenței noastre și noi nici nu le percepem, pentru că suntem prea cufundați în universul nostru provincial, pe care ni-l induc conducătorii noștri.
Iar expresia completului nostru provincialism este faptul că singurul partid suveranist din România (AUR) nu este dorit de nici un grup suveranist european (ID sau ECR), pentru că e prea inadecvat chiar și pentru ei.