Unul dintre cele mai împovărătoare episoade din Biblie e acela în care ni se spune că păcatul părintelui se va răsfrânge asupra copilului („Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam” (Ieșirea 20, 5)).
E o interpretare excesivă teologic, pentru că nici măcar Dumnezeul veterotestamentar nu trece vina tatălui asupra fiului, astfel decât în situația în care fiul repetă vina părintelui său.
Dar acolo unde Dumnezeu e insuficient înțeles, omul compensează printr-un exces de (falsă) intransigență morală și îi cere copilului să dea seama de crimele tatălui. E asta calea de a ne asigura o istorie curată sau măcar garanția că privilegiile de clan nu ne vor priva pe noi, ceilalți, de drepturi?
Trebuie fiul unui torționar să răspundă pentru acțiunile tatălui, fie și prin umilință și discreție socială?
Răspunsul afirmativ, pe care îl auzim ori de câte ori apare un astfel de fiu pe scena publică, are în spate multă manipulare și o cantitate grea de eșec colectiv. Totodată, acest răspuns ne trimite într-o dezbatere sterilă, în care tot ce nu e alb imaculat e negru și ne confiscă din spațiul vital.
Tragedia e că tocmai asta îi imaculează pe marii vinovați, al căror păcat, iată, îl împărțim între mai mulți până când nicio pedeapsă nu mai poate fi dată.
Și aici e de căutat manipularea, bine instrumentată din 1990 încoace de foștii nomenclaturiști, securiști și torționari care își asigurau astfel supraviețuirea și accesul la resursele subterane: amestecul răului cu mai puțin binele, bruierea dezbaterii, mlăștinirea, blocarea lustrației, posibilă în mod real doar imediat, nu 30 de ani mai târziu, când țara va fi fost, din nou, uzurpată și compromisă.
Dacă lustrația ar fi reușit, dacă tații criminali ar fi fost pedepsiți, după toate regulile umanității, dacă criminalii și marii delatori nu s-ar fi metamorfozat în figuri remarcabile, ba chiar în binefăcători ai celorlalți, atunci nu am fi purtat după noi, ca pe o ratare, resentimentul.
Cum lucrurile au stat însă pe dos, iar Ion Iliescu a devenit primul președinte al României postcomuniste, resentimentul acesta ne-a măcinat zi de zi. E un chin psihologic să știi că ți se face o nedreptate colosală, la scară istorică, că ești împins în noua generație de sacrificiu, pentru că ei, criminalii și complicii regimului dictatorial, au câștigat și partida asta.
Resentimentul însă e un venin îndreptat contra noastră înșine și, departe de a-i pedepsi măcar simbolic pe cei vinovați, ne intoxică tot pe noi.
Citeşte opinia zilei pe SpotMedia.ro, semnată de Ioana Ene Dogioiu: Apa caldă de la Cotroceni
Este Alexandru Rafila vinovat?
Dacă întrebarea ar fi fost pusă astfel, atunci am fi putut vorbi despre legitimarea unui partid care a dovedit, în 30 de ani, reaua-credință față de interesul public, față de memorie, față de societate. Un partid, PSD, care a instrumentat marea manipulare a anilor ´90 și care a parazitat procesul de însănătoșire a unei societăți închise vreme de aproape cinci decenii și uzurpate până la dezumanizare.
Acesta e păcatul domnului Rafila, de care poate să dea seama și nu mai e mult până la alegeri.
Lui i se adaugă cauționarea unui discurs politic mediocru și a unei sfidări a memoriei sociale, pe care le practică liderii social-democrați.
În această chestiune a tatălui care a fost șef de Securitate și astfel responsabil de crime, Marcel Ciolacu, președintele PSD, a intervenit în stilul consacrat de Dragnea, și a spus că familia lui Alexandru Rafila este denigrată.
Or, una e să admiți că fiul nu are asupra lui crima tatălui și alta e să îl scoți pe tată basma curată. Așa cum Alexandru Rafila nu are de ce să fie pedepsit nicicum, cu atât mai mult prin negarea drepturilor politice, pentru ce a făcut părintele lui, tot așa tatăl nu are cum să fie scos din rândul marilor vinovați.
Există două povești mari, sfâșietoare, despre drama copiilor puși în fața chipului de criminal al tatălui. Prima este aceea a fiicei lui Ratko Mladici, care, confruntată cu crimele tatălui, când înțelege că părintele ei e un criminal, se sinucide.
A doua este aceea la lui Peter Esterhazy, scriitorul maghiar care, după ce scrie o carte monumentală despre tații din familia lui, între care contele, părintele său (Harmonia Celestis e cartea) află că, de fapt, tatăl lui cedase și făcuse rău altora. Fusese un delator. Și atunci Peter, într-un proces de catharsis, decide să publice un al doilea volum, în care notele informative ale tatălui lui sunt la lumină.
În acest fel, își asumă tatăl cu toată această biografie rea. Dar gestul lui e recuperator pentru întreaga societate maghiară, așa cum a fost, în Germania postnazistă, gestul generației care și-a întrebat tații: ”Tată, cum ai putut să faci asta? Cum a fost posibil să fii un criminal, să cauționezi crima?”
Însă forța aceasta a lui Peter Esterhazy nu e de găsit în orișicine. E o suferință enormă, de care nu sunt capabili nici cei mai buni dintre noi.
Dar cum să ne împăcăm atunci cu ratarea postdecembristă? Cum să ne împăcăm cu fiii și să îi judecăm pentru propriile păcate față de noi? Cum să nu mai tragem după noi resentimentul care ne obturează privirea și ne înghesuie în patrii imaginare? Răspunsul ar putea fi și acesta: nemailăsând apele să fie tulburate și fiind vigilenți și exigenți cu prezentul.
În fond, astăzi, PSD e cel care e pe cale să se camufleze încă o dată.
Citește si dezvăluirile făcute pentru SpotMedia.ro de istoricul Mădălin Hodor: