Observ că uneori chiar și pe președintele Iohannis îl ia gura pe dinainte. Altfel, n-ar fi rostit duminică la Bruxelles cuvinte care au și stârnit ceva valuri printre magistrați: „din fericire, în România, tema statului de drept a fost rezolvată în sens pozitiv prin referendumul de anul trecut și prin schimbările politice care s-au făcut, deci, iată, la acest capitol stăm bine”.
Pe drept cuvânt, Asociațiile „Forumul Judecătorilor din România” și „Inițiativa pentru Justiție” au reacționat imediat, arătând că lucrurile nu stau așa și înclin să le dau dreptate. Din păcate, nu din fericire.
Ar fi fost perfect, dacă președintele spunea că problema statului de drept este privită astăzi cu alți ochi decât era înainte vreme, iar referendumul de anul trecut ne dă dreptul să fim optimiști, la gândul că această nouă optică se bucură de un puternic sprijin popular.
Corect ar fi fost să declare și la Bruxelles ceea ce semnalează în țară, și anume că degradarea statului de drept a fost stopată, dar reformele majore pe care le are în vedere încă nu sunt posibile cu actuala majoritate.
Din fericire, peste numai câteva luni, majoritatea va fi alta, iar referendumul este turnesolul, capabil să prefigureze cam cum va arăta ea.
De intenții suntem sătui. Este rândul faptelor
În programul său de guvernare, PNL prioritiza desființarea Secției de Investigare a Infracțiunilor din Justiție, pe scurt „Secția Specială”, sau și mai scurt, „SS”.
Din primele zile ale guvernării, Cătălin Predoiu, ministrul Justiției, se arăta hotărât să acționeze ferm în acest sens. În campania sa electorală, cu prilejul prezidențialelor, domnul Klaus Iohannis rostise cu subiect și predicat, în aplauzele auditoriului liberal: „O vom desființa și pe asta”.
Nimeni nu se îndoiește asupra intențiilor, dar deocamdată respectiva Secție funcționează bine-mersi, iar faptul că încă mai există le dă apă la moară denigratorilor statului de drept.
Sunt cei debarcați de la butoane, dar care încă mai speră să subjuge justiția politicului, ca să-și protejeze clienții și să dea cale verde corupției sau abuzurilor, sub pretextul apărării drepturilor sau libertăților.
Nu pun în discuție nici necesitatea desființării Secției Speciale, dar nici nu pot trece cu vederea recomandările unor entități internaționale mai mult decât relevante și general recunoscute.
Comisia Europeană, Comisia de la Veneția, GRECO, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni, toţi într-un glas constată caracterul nociv al respectivei Secții și recomandă desființarea ei.
Recunoaște oricine că, atunci când liberalii își prezentau programul de guvernare, sau când domnul Iohannis promitea fără nicio șovăială „o vom desființa și pe asta”, nimeni nu bănuia că ne așteaptă o foarte severă criză sanitară, urmată de alta, economică, tot severă, și ea.
Să fie oare neputință din partea guvernării?
Dar nu de la ministrul Sănătății sau de la cel de Interne așteptam marea cotitură în revenirea la statul de drept.
Iar ministrul Justiției nu este atât de implicat în combaterea pandemiei, încât să nu aibă timp să-și focalizeze toate eforturile pe propriile sale angajamente, asumate solemn la preluarea portofoliului.
Să-mi fie iertată comparația, dar zelul fostului ministru Tudorel Toader în ofensiva sa pentru șubrezirea statului de drept părea mult mai apăsat decât implicarea de astăzi a domnului Cătălin Predoiu, angajat în repararea oalelor sparte de către predecesorii săi.
Faptul că guvernarea liberală își confirmă neîntrerupt intenția de a se conforma recomandărilor date de importante instituții internaționale este, fără îndoială, lăudabil. Dar faptul că, după opt luni de guvernare, ne aflăm încă în stadiul de intenție constituie o gravă dovadă de neputință din partea actualei guvernări.
Neputința n-o pun pe seama premierului, copleșit cu adevărat de amenințările virusului, nici pe seama președintelui țării, care a stabilit principii și nu se abate de la ele, ci pe seama celui care trebuia să le aplice, concentrându-se personal și neobosit pe principala problemă pentru care a venit la guvernare.
Opinia publică nu cunoaște agenda ministrului Justiției
Nu m-am așteptat nicio clipă ca domnul Cătălin Predoiu să fie zmeul capabil să repare peste noapte tot ce a stricat coaliția PSD+ALDE timp de câțiva ani buni.
Dar, după atâta vreme de la preluarea mandatului, putea prezenta opiniei publice programul detaliat privind modul cum va restabili dânsul respectarea statului de drept în România.
Nu-mi propun să intru în detalii și nici nu sunt capabil de așa ceva. Poate că opinia publică nici nu este interesată asupra detaliilor. Dar nu pot accepta ca, în timpul scurs de la instalarea domnului Predoiu la cârma MJ, să nu știm nimic despre pașii pe care și-a propus să-i urmeze pentru promisa desființare a SS, pentru repararea Legilor Justiției, schimonosite de tripleta Dragnea-Tăriceanu-Dăncilă cu ajutorul semidocților Iordache, Nicolicea, S.Nicolae și alții ca ei.
Opinia publică este curioasă să cunoască agenda domnului Predoiu cu privire la restabilirea încrederii în justiție, după ce eliminarea doamnei Kovesi a demonstrat public că „tot partidul este mai tare”.
Acolo, în agendă, ar trebui să aibă loc și restabilirea prestigiului procurorilor sau a autorității magistraților amenințați de SS.
Aș merge mai departe și aș spune că nimic nu l-a împiedicat pe domnul Predoiu să fi inițiat până acum și să fi depus în Parlament o inițiativă de modificare a Constituției, privind cel puțin problema confuză a imunității parlamentare în dosul căreia am convingerea că s-au ascuns mari fapte de corupție, privind aplicarea voinței populare exprimată prin referendumul din mai anul trecut, dar și a celui din 2009.
Sunt mai suverani aleșii, decât „poporul suveran”?
Mi se pare revoltător la cer să prevezi în Constituție că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român”, dar să interpretezi că, dacă acesta „o exercită prin organele sale reprezentative” (același articol), respectivele „organe” pot decide de capul lor, contrar celor hotărâte de „poporul suveran”.
Nimeni, nici măcar Palamentul, nu poate fi mai suveran decât poporul. Ca să zic așa, Parlamentul este un fel de purtător de cuvânt al poporului suveran, nu invers.
Iată numai câteva din problemele cu privire la care ministrul Justiției ar fi trebuit să demonstreze că se ocupă de ele, că le are în agenda sa, că sunt în curs de rezolvare și că și-a propus un termen nu a la longue, ci unul foarte concret și nu prea îndepărtat.
Am o părere foarte bună despre domnul Cătălin Predoiu. Îl știm de om integru, a acționat corect în mandatul anterior pe care l-a avut la Ministerul Justiției, demonstrează o viziune clară cu privire la domeniul în care este implicat și sunt uimit de evoluția domniei sale din ultimele opt luni. Nu-l recunosc.
De aceea, mă bate gândul că nu poate acționa așa cum ar dori, fiind puternic influențat chiar de aparatul pe care îl coordonează. Este foarte posibil ca funcționari interesați direct sau indirect de privilegiile fostelor regimuri să frâneze inițiativele sau chiar entuziasmul ministrului.
Captiv aparatului din subordine
S-ar putea ca domnul Predoiu să fi ajuns captiv al unui aparat care este gata să răspundă la orice inițiativă cu „asta nu se poate”, argumentând profesional că într-adevăr nu s-ar putea, dar trecând cu vederea peste portițele care fac să se poată.
Prin atitudinea lor, acești „specialiști” ar putea bloca avântul cu care s-a angajat ministrul la treabă punându-l în situații poate jenante.
La rândul său, ministrul îi pune în situații tot jenante pe premier și chiar pe președintele Iohannis, care, știind prea bine că la acest capitol suntem încă în fază de simple intenții, declară totuși la Bruxelles că „problema statului de drept a fost rezolvată în sens pozitiv”, un răspuns de conjunctură, dat spre mirarea publicului și spre nemulțumirea organizațiilor de juriști.
M-aș fi așteptat la altceva din partea președintelui Iohannis, dar înțeleg și la ce dificultate l-a expus un ministru, care ar fi trebuit să acționeze în sensul intereselor statului de drept, cu cel puțin aceeași îndemânare și stăruință cu care predecesorul său se implica în sens invers.