Între Marea Baltică și Marea Neagră, „istmul de 800 mile” al periferiei geopolitice inter-imperiale de care vorbea Halford J. Mackinder în 1904, în faimoasa sa teorie a „pivotului geografic al istoriei”, accentuând asupra importanței strategice a acestei mici zone de tranziție dinspre Imperiul Rus spre „Peninsula Europeană” a Eurasiei („peninsulă” imaginară a autorului, conectată civilizațional cu SUA și Canada, în ceea ce numim astăzi „Occident”), stă în continuare cheia înțelegerii noii ordini de securitate a continentului nostru.
Și, prin extensie, găsim poate chiar cheia puterii în sistemul relațiilor internaționale din era modernă, fiindcă, așa cum tot profesorul și politicianul conservator Mackinder spunea ceva mai târziu, în 1919, la sfârșitul Primului Război Mondial, Who rules East Europe commands the Heartland; who rules the Heartland commands the World-Island; who rules the World-Island commands the world.
Departe de noi gândul de a supraestima acum relevanța acestei vechi teorii, prin care savantul britanic punea bazele geopoliticii, cu peste 120 de ani în urmă.
Europa nu mai este demult centrul lumii. Și cu atât mai puțin ar fi Europa de Est.
Trecem și peste amănuntul biografic (totuși, atât de sugestiv pentru comparația între resursa umană din politica de atunci și cea de acum) că profesorul de geografie Halford Mackinder a fost primul director al prestigioasei London School of Economics (LSE), dar și parlamentar conservator. Oameni cu multă carte în politică.
Nu putem însă trece peste recurența tezelor care subliniază importanța dominației și controlului Europei de Est (fosta Zwischeneuropa, „Europa dintre Germania și Rusia”) sau tensiunea și conflictul unor viziuni divergente în gândirea unor oameni de stat de referință, în epoca postimperială de după 1918.
Ideea nu numai că nu dispare, dar devine aproape o constantă a războaielor fierbinți și reci ale secolului XX, venind cu o pleiadă de elemente-simbol pentru istoria mare a lumii sau pentru istoriile naționale: colapsul, între 1917-1922, a patru imperii care au deținut teritorii europene (Rus, German, Austro-Ungar și Otoman), un sistem de tratate de pace mai mult sau mai puțin respectate, revoluții, extremism ideologic comunist și fascist, Holodomor, Pactul Hitler-Stalin, masacrul de la Katyń 1940, Operațiunea Barbarossa 1941, Ostași: Vă ordon, treceți Prutul!, Auschwitz-Birkenau, Stalingrad, Revolta de la Varșovia 1944, Cortina de Fier, „trebuie să vină americanii”, abdicarea regelui Mihai, Berlin 1953, Pactul de la Varșovia 1955, Budapesta 1956, Zidul Berlinului, Ich bin ein Berliner!, Praga 1968, Mr. Gorbachev, tear down this wall!, Solidarnosc, 1989, Timișoara, Dictatorul a fugit! Am învins!, destrămarea sângeroasă a Iugoslaviei, podul de flori de peste Prut, războiul din Transnistria, lărgirea NATO, lărgirea UE, scutul antirachetă de la Deveselu, războiul lui Putin împotriva Occidentului începând din 2008 și invaziile succesive ale armatei ruse din Europa de Est, războiul hibrid, „idioții utili” ai Rusiei, TikTok, în așteptarea imprevizibilului Trump.
O saga dramatică a unei regiuni de frontieră între două lumi (Occident și Orient), care a trecut de mai multe ori în ultimii 150 de ani dintr-o parte în alta și invers, uneori fără voia ei, alteori cu voia ei.
Dar aflată întotdeauna în interdependență cu marile curente și tendințe ale istoriei, cu crizele și oportunitățile ei.
Ne vom opri, de exemplu, la conceptul Intermarium, propus de mareșalul Poloniei moderne Józef Piłsudski, imediat după Primul Război Mondial, gândit ca o alianță de securitate a țărilor dintre Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică, pentru a se apăra deopotrivă de agresivitatea Imperiului Rus și a celui German, teoretic ambele învinse și dispărute la finalul războiului. Acestea vor reapărea însă curând, așa cum știm, în forme și mai agresive.
Polonia, recent reapărută pe hartă, după penultima „partiție” (împărțire) din tragica ei istorie, a propus atunci ambițiosul plan al federației regionale statelor mai vechi sau mai noi din Europa Centrală și de Est (statele baltice, Finlanda, Belarus, Ucraina, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria etc.), inclusiv Regatului României, dar guvernul Brătianu a fost precaut.
Având desigur în minte războiul polono-sovietic, dorind să se bucure în liniște de câștigurile teritoriale importante de după Trianon și încercând să evite spectrul unui război cu Armata Roșie, guvernul de la București s-a limitat la o bună relație de colaborare cu Polonia (căreia, de exemplu, i-a permis tranzitul trupelor pe teritoriul României în războiul polono-sovietic), dar fără angajamente mai mari.
Intermarium a rămas și astăzi un concept interesant, reluat de exemplu cu ocazia Inițiativei celor Trei Mări (I3M).
„Măguliți” de importanța geopolitică poate cam prea mare și aducătoare de necazuri pe care au acordat-o britanicii la începutul secolului trecut acestei regiuni europene periferice, de la marginea imperiilor, apoi de superioritatea cu care geografii germani care i-au inspirat pe naziști (Friedrich Ratzel și Karl Haushofer) au formulat teoria „spațiului vital al Germaniei” (Lebensraum) și „marșul către Est” (Drang nach Osten), practic o preluare dintr-o temă de secol XIX din cultura germană, apoi răvășiți de Pactul Ribbentrop-Molotov și infama sa anexă secretă din 23 august 1939, ca să nu mai vorbim de „pasiunea emoționantă” pe care a avut-o I.V. Stalin pentru ocuparea Europei de Est, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, apoi bucurându-se de căderea Cortinei de Fier, de venirea americanilor după 1989 și extinderea NATO și UE în Intermarium, est-europenii redescoperă astăzi cu îngrijorare excepționalitatea regiunii lor geopolitice.
Contextul politicii internaționale în 2025 este, fără îndoială, mult schimbat. Dar nu toate sunt noi la porțile Europei de Est sau în interiorul ei.
Veche este, de pildă, agresivitatea Moscovei în raport cu vecinii săi mai mici, și pretenția că lucrurile i se cuvin. Expansionismul și imperialismul rusesc au rămas acolo, la locul lor, în tradiția multiseculară a Kremlinului. Asta știu, asta fac.
În primul rând, pentru că rușii ca popor și ca societate sunt eșuați, ei nu contează, nu au făcut nimic în istorie prin voința lor și nu au ales nimic. Ei sunt carnea de tun a țarilor vechi și noi. Nu și-au ales niciodată cu adevărat conducătorii și calea de urmat. Totul le-a fost impus.
Rusia a fost și este doar un stat, un aparat de putere în jurul Kremlinului și nimic altceva. Nu există poporul rus suveran, nu există societatea rusă, nu există cetățeanul rus. Există doar statul rus, gândit ca instrument al puterii și supunerii propriilor locuitori și vecinilor invadați. Un stat opresiv pe plan intern și expansiv pe plan extern.
Violența, minciuna, agresivitatea, teroarea, forța brută, subordonarea deplină a justiției și individului, cinismul, propaganda nerușinată în totalul dispreț al adevărului, hoția și crima sunt caracteristicile statului rus din ultimele sute de ani, de la autocrația Imperiului Țarist la „dictatura proletariatului” din Uniunea Sovietică și apoi la despotismul corupt, în costume Armani, cu iahturi și vile în Italia, din Rusia lui Putin.
Citește integral articolul Europa de Est 2025. Între amenințarea Rusiei, iluziile bine intenționate ale UE și schimbarea Americii scris de Valentin Naumescu pe centrulpolitic.ro.