Anii 1990 au stat nu doar sub semnul uzurpării resurselor administrative ale fostei nomenclaturi și ale subteranelor fostei Securități, ci și sub un asalt pentru care țara nu a avut anticorpi, asupra memoriei și relației dintre cetățean și puterea politică. Ion Iliescu și Vadim Tudor au controlat pentru câteva decenii rușinea de a fi patriot.
Manifestând patriotismul în registrul îngust al naționalismului xenofob, retrograd și parvenit, perechea Iliescu/Vadim a lăsat o moștenire de care încă suntem afectați: rușinea de a recunoaște patriotismul acolo unde oamenii își fac profesia excelent, cultivă auto-critica și mai ales discreția, nu aderă la scenariile țapului ispășitor care el, singur, poartă vina pentru toate relele care se petrec țării.
Grotescul naționalismului de tip Vadim Tudor, unde xenofobia și resentimentul aveau menirea de a crea haite asmuțite contra celorlați, s-a îmbinat cu un naționalism de sorginte național-comunistă, de care Ion Iliescu nu s-a dezis ideologic niciodată, iar acolo unde nu s-a putut ideologic, a apelat la bâtele minerilor.
Așa se face că anii 1990 au fost dominați de narațiuni manipulate, care au împărțit România în pixeli și au întreținut cele două fețe ale scăpării: „fuga” peste hotare, ieșirea lui Cioran din stigmatul românesc și descurcatul în construcția de putere și recompense a României.
Altfel spus, fie pleci pentru că nu te descurci cu noi și nu știi să intri în sistem și să fentezi, fie stai și iei parte la sistemul de putere, asta însemnând și cultura șpăgii, cultivarea avantajelor propriilor copii prin acces la meditații și la educația „gratuită, plătită”, un paradox pe care Salvați Copiii România îl surprinde în analize sistematice. Antagonismul cultivat între cei care aleg emigrarea și cei care rămân în țară este el însuși o tehnică adusă din comunism și funcționează până în ziua de azi, trei decenii și mai bine de când granițele sunt deschise pentru toți.
Naționalismul îngust funcționează însă chiar prin deschiderea granițelor externe, odată cu închiderea celor interne, prin parazitarea mecanismelor intelectuale și a celor sociale cu frici primare.
Așa se face că el e găsit la un spectru larg de politicieni, de la cei care ne înspăimântă că un raport al Parlamentului European îi va face pe bărbați să nască până la spaima că medicamentele din România sunt de rang secund celor din Vest, de la copiii români abandonați, în vreme ce ne îngrijim de refugiații ucraineni, copiii rămași fără case și mulți dintre ei fără tați până la corăbiile pregătite să plece în salvarea Deltei, amenințate existențial de acțiuni de adâncire a canalului Bîstroe făcute de Ucraina, de fapt o țesătură de fake news lansată chiar de statul român, prin ministrul său, fără să existe o clarificare ulterioară.
Întreținerea sentimentului de nedreptate pe care românii trebuie să-l resimtă este, fără doar și poate, una dintre cele mai toxice strategii aplicate României. Este sursa resentimentului gregar de care profită în cel mai maximal mod AUR și senatoarea rusofilă Șoșoacă, pe de o parte, și a rușinii de a face politică a celor decenți, cărora li se arată mereu mahalaua și troaca de care e mai bine să se ferească. Să stea deoparte cei care nu pot pune în circulație naționalismul retrograd. Aceasta a fost strategia mineriadelor: îmi povestea într-un interviu scriitorul Radu Jörgensen că nu a vrut să plece din România după căderea comunismului, dar mineriada l-a speriat.
Mineriada. Înainte de 1989, mai ales în ultimii ani de facultate, aş fi emigrat fără niciun fel de probleme, dar nu eram un tip care să străbată Dunărea înot. După care a venit momentul decembrie 1989 şi nici nu s-a mai pus problema, am început să scriu în presă, totul era ok. În momentul în care am văzut însă că sediile ziarelor sunt atacate şi maşinile de scris erau duşmanii personali ai minerilor, am spus: ”s-a încheiat aici”. Şi s-a încheiat.
Radu Jörgensen este matematician român stabilit în Statele Unite, după un periplu suedez. În prezent este conferenţiar universitar în domeniul matematicii la un colegiu din Maryland, S.U.A., şi corespondent la diferite publicaţii europene.
A existat însă un moment în care acestui naționalism al urii i s-a opus un patriotism care nu mai vehicula sintagme ca „neam”, „popor”, „dușmanii neamului”: protestele contra abuzului de putere al regimului Dragnea, un politician malefic, dar de tipul liderilor de cartel, care nu urmărește vreo ideologie de putere, ci pur și simplu căpătuirea lui și a adepților. A fost momentul în care oamenii care își serveau țara făcându-și cât mai bine profesiile, crescându-și în spirit democratic copiii au vorbit.
Ce s-a întâmplat după poate fi echivalat cu o mineriadă, fără bâte și trenuri pline cu mineri, ci cu o uzurpare a instituțiilor, o opacitate a deciziei politice – vezi cazul președintelui Iohannis care interzice suveran ca toate costurile deplasărilor lui externe să fie publice, nu dă interviuri, nu se adresează națiunii decât când are de scos un profit politic – și o manipulare a aceluiași naționalism combinat de tipul Iliescu/Vadim Tudor, de regăsit în sintagma patriotismului economic.
Există o soluție?
Dacă ea există, nu e din registrul unui 1 decembrie triumfal, într-un moment al istoriei în care României i-ar putea fi cel mai bine, dacă politicienii populiști nu ar crede că vânzând frici, nu speranță, pot rămâne la resurse. Urmează patru momente electorale în care tocmai patriotismul cultivat discret, dar cu instransigență morală, are scenă de manifestare: cu dopuri de urechi care să acopere zgomotul naționalismului gregar, s-ar putea să reușim.