După Merkel. Schimbarea de care Europa (nu) avea nevoie

valentin.naumescu
președinte ICDE
Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Este expert independent și evaluator al Comisiei Europene în domeniul relații internaționale din 2015 și coordonatorul programului de master în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj. Valentin Naumescu a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) și consul general al României la Toronto (2008-2012).

Multă lume acceptase relativ ușor în Germania, cu luciditatea observației că Angela Merkel nu mai poate continua, după 16 ani epuizanți la conducerea Guvernului, ideea că timpul schimbării a venit. Că schimbarea este necesară. Dar iată că acum, când schimbarea într-adevăr se produce, aceiași germani realizează că nu mai sunt atât de siguri (ca acum un an) dacă mult așteptata schimbare este în bine sau în rău.

16 ani înseamnă o veșnicie în politică. Da, timpul este nemilos, doamna Merkel începuse să tremure la intonarea imnurilor de stat, dar însăși prezența și reputația ei acolo, în poziția pe care o ocupa, aduceau de multe ori liniștea și garanția că Germania și UE sunt pe un drum sigur, neaventuros.

S-ar putea ca stabilitatea și „plictiseala” erei Merkel să fie înlocuite de fragmentare, instabilitate nervoasă, dezacorduri prelungite și de o criză a majorității pozitive.

Moderația și echilibrul pe care „Mutti” (pe care nu te puteai supăra) le-a inculcat în politica Germaniei și a Uniunii Europene, bazate pe o mare credibilitate pe care a reușit să o insufle, au ținut deopotrivă economia și societatea germană pe o linie de plutire decentă și în același timp au condus nava UE printre aisbergurile care nu o dată puteau să o scufunde.

Niciuna dintre variantele vehiculate acum nu ne dau încrederea că viitorul cancelar și viitorul guvern de coaliție vor putea naviga la fel de precaut, pe termen lung. Să nu spuneți nimic de criza migrației din 2015, a fost o temă hipergonflată de presă, iar marile atentate teroriste de care se vorbea că le vor comite sirienii nu s-au produs.

Acum însă există toate elementele pentru a intra într-o eră a instabilității politice via Berlin-Bruxelles. 

Vom verifica foarte curând această ipoteză, atât în Germania, unde negocierile vor fi complicate (deși liderii promit să le finalizeze înainte de Crăciun) iar rezultatul cel mai probabil va fi un guvern fragil, cât și la Bruxelles, unde președintele Macron nu pare să aibă credibilitatea și autoritatea calmă, așezată, a Angelei Merkel pentru a prelua leadershipul Uniunii Europene și a crea compromisul acceptabil între cele 27 de state membre, el însuși fiind la final de mandat și cu o popularitate undeva la 22-25% în propria sa țară.

Cu un candidat slab pentru funcția de cancelar, un oarecare Armin Laschet cu care liderii din teritoriu ai partidului refuzau să mai lipească afișe, CDU și-a văzut, prima dată după 16 ani, pierdută poziția de prim partid al Germaniei și, implicit, se confruntă acum cu posibilitatea de a pierde conducerea guvernului federal.

Este cel mai slab rezultat al CDU după 1949.

Cu câteva zile înainte de alegeri, se credea chiar că social-democrații de la SPD, cu „revelația” campaniei, Olaf Scholz, ministrul de Finanțe cu un aer ceva mai tehnocrat, îi vor depăși categoric, cu cel puțin 4-5%, pe creștin-democrați și vor da fără dubii cancelarul, primul șef de guvern de centru-stânga de la Berlin după rusofilul Gerhard Schröder.

Situația s-a mai echilibrat în ziua votului, cunoaștem rezultatele concrete, dar marile necunoscute au rămas și cancelarul, și viitoarea coaliție. Nu este clar cine cu cine poate guverna, iar incompatibilitățile ideologice, programatice și chiar personale vor face diferența.

Faptul că CDU, chiar fără locomotivă electorală și fără lider de echipă, s-a dovedit totuși un partid cu o bază foarte puternică în societatea germană și și-a revenit parțial pe final nu schimbă foarte mult datele noii situații politice de la Berlin și, așa cum voi arăta, din Uniunea Europeană.

Blocul CDU/CSU a pierdut peste 8% față de 2017 și, cu 24,1% cât pare să fi obținut (numărătoarea voturilor nu este completă), înregistrează cel mai slab rezultat din istoria postbelică a partidului. Motivul? Incapacitatea lui Armin Laschet de a menține toți simpatizanții Angelei Merkel. Nu s-a schimbat nimic ideologic în Germania. Credibilitatea liderilor face diferența. Ne place sau nu, politica este puternic personalizată.

SPD crește la 25,7% și va avea 10 mandate în plus față de CDU (206-196, rezultat preliminar), dintr-o cameră inferioară a Parlamentului (Bundestag) care va crește la 730 de locuri, dar nu pentru că electoratul german ar fi virat spre stânga, ci datorită plusului pe care l-a adus prestația candidatului său față de gafele contracandidatului. Politica rămâne, se pare, la fel de personalizată și în Germania, ca peste tot. Rezultatele de mai sus sunt deocamdată parțiale, dar unele concluzii devin evidente.

Fărâmițarea politică a societății germane continuă, pe o tendință valabilă în aproape toate democrațiile parlamentare europene, ajungându-se de la trei partide („două și jumătate”, cum numeau politologii sistemul compact de partide din Germania, acum câteva decenii) la 5-6 partide în Bundestag, încă nefiind clar dacă Die Linke (stânga socialistă radicală) trece sau nu pragul de 5 procente.

Verzii au venit pe poziția a treia, cu 14,8% (în urcare), un rezultat bun, dar mult mai slab decât își imaginaseră cu 3-4 luni în urmă, când conduceau în sondaje. Sunt urmați de liberalii pro-business de la FDP (și ei în urcare față de acum patru ani) cu 11,5%, peste naționaliștii anti-UE de la AfD (în scădere față de 2017), acum cu doar 10,3%, apoi stânga socialistă în prăbușire, la limita pragului electoral sau poate chiar sub prag.

CDU a evitat o înfrângere dezastruoasă în ultimul moment, limitând-o la o diferență de un procent și jumătate. Bun, poate că a contat și ultima rugăminte a Angelei Merkel înainte de a ieși din viața politică, aceasta cerându-le germanilor, vineri după-masă, la încheierea campaniei, să voteze totuși cu partidul ei, CDU, deși știa că opțiunea Laschet fusese greșită și se pare că i-a aparținut.

Cele 2-3 procente cu care CDU a crescut de la ultimele sondaje de săptămâna trecută par să fi venit în ziua votului exact de la alegătorii tradiționali ai CDU/CSU, nemulțumiți în ultimele săptămâni de candidatul Laschet, total inadecvat, dar care au decis totuși – de dragul Angelei, pe care au prețuit-o atât de mult – să mai dea încă o dată votul partidului ei.

SPD va fi așadar primul partid solicitat să încerce formarea unei majorități și deci să dea viitorul cancelar. Va fi extrem de dificil însă.

Pe de o parte, pentru că CDU va refuza să intre într-o coaliție condusă de SPD (varianta Marii Coaliții pare să nu mai fie dorită de niciunul din cele două partide majore), iar liderul liberal Christian Lindner a declarat că prima opțiune de coaliție este cu CDU[1], FDP fiind un partid pro-business, cu accent pe virtuțile pieței libere.

Verzii de asemenea au fost văzuți de analiștii germani ca „neoliberali pe bicicletă”[2], deci apropierea lor pare mai mare față de politicile economice de centru-dreapta.

În aceste condiții, ce poate face Olaf Scholz?

Singurul partener pe care presupunem că poate conta ar fi totuși Verzii (cu mari compromisuri în politica economică), dar împreună tot nu formează o majoritate și ar avea nevoie de un al treilea partid.

Cum AfD este exclus din start de toate partidele ca partener, iar FDP pune pe primul loc interesele investitorilor și dorește taxare joasă, rămâne doar Die Linke (Stânga), evident nu foarte îndepărtată ca viziune a unei societăți socialiste de social-democrați, dar categoric nici identică și pe deasupra în acest moment nu este clar dacă a trecut sau nu pragul.

Poate părea un paradox, dar SPD are mai puține șanse de a forma o majoritate (deși este primul partid) decât CDU, ieșit pe locul al doilea.

Nu este exclus ca Armin Laschet, așa neconvingător cum a fost, printr-o conjunctură favorabilă, să ajungă totuși șeful unui guvern de coaliție CDU/CDU-Verzi-FDP („coaliția Jamaica”, negru-verde-galben).

După cum nu este exclus ca blocul CDU/CSU să își schimbe candidatul la funcția de cancelar (poate cu Marcus Söder, liderul partenerului CSU din Bavaria), tocmai pentru a schimba imaginea unui candidat perdant cu cea a unui lider care poate coagula o coaliție de centru-dreapta.

Liberalii pot fi cei care vor înclina balanța în favoarea unei guvernări de centru-dreapta. Vom afla curând dacă FDP acceptă să guverneze sub un cancelar social-democrat, primele indicii fiind că răspunsul lor va fi negativ. Teoretic, dacă FDP acceptă totuși să guverneze sub conducerea lui Olaf Scholz, coaliția ar putea fi una centristă (coaliția „semafor”, roșu-verde-galben).

Dacă Armin Laschet ajunge totuși cancelarul Germaniei, călare pe un guvern firav cu trei picioare (de fapt, cam un picior și două piciorușe zburdalnice, lipsite de experiența guvernării...), ce mai putem spune despre leadership-ul Uniunii Europene?

Cât de sigur și de liniștitor ni se mai pare viitorul UE, când echilibrul politic de la Berlin va fi atât de fragil?

Dacă vrem să căutăm neapărat și o perspectivă optimistă pentru viitorul UE și al NATO, cred că, potrivit tradiției coalițiilor germane, al doilea partid din guvern, deci Verzii, ar putea obține portofoliul Externelor (și poziția de vicecancelar), ceea ce este absolut în regulă, dată fiind opțiunea clară pro-atlantistă/pro-NATO și în favoarea unei bune relații cu SUA a Verzilor și atitudinea lor fermă față de Rusia și China.

Prezența unui lider al Verzilor la Ministerul de Externe ar fi un indiciu că o eventuală „Nouă politică a Estului”, propusă de SPD dacă preia conducerea Guvernului, ar putea fi temperată de ministrul de Externe, în ideea (destul de previzibilă) că SPD va dori normalizarea relațiilor cu Rusia, îngroparea dosarului Crimeea și ridicarea sancțiunilor impuse Moscovei.  

Iată cum schimbarea care se produce în Germania în această toamnă nu mai este atât de evident că reprezintă schimbarea de care Europa avea nevoie, într-un context atât de complicat pe plan intern (UE), dar și extern (ordinea globală în refacere) politica de la Berlin și Bruxelles plonjând practic în necunoscutul deocamdată puțin credibil al unei noi ere.    


[1] https://www.dw.com/en/germanys-kingmaker-the-fdp-is-set-to-return-to-government/a-57559569

[2] https://jacobinmag.com/2021/05/greens-germany-federal-elections-pro-business-climate-action


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇