“Noi am votat un dulap săsesc, țeapăn, în care am îngrămădit toate speranțele noastre. Și uităm că e omul care își aruncă paltonul pe capota: fraierilor, sunt Ludovic al XIV-lea!”, spunea Valeriu Nicolae într-un interviu pentru SpotMedia.ro, punând degetul pe rană.
Nu numai cu președintele Iohannis s-a întâmplat asta. De 32 de ani așa facem periodic cu fiecare dintre liderii politici. Din nevoia de a continua să sperăm, din nevoia neostoită de repere, le-am creat chiar și acolo unde nu erau.
Nu știu dacă a existat vreun politician care să fie votat exact pentru ceea ce era el, pentru oferta lui politică. Fiecare a fost votat pentru ceea ce voiam să vedem în el, pentru ceea ce ne imaginam noi că poate fi el și, în consecință, ne va oferi.
Și odată investiția de speranță făcută, odată dulapul umplut, cum ar veni, a urmat etapa a doua a autoamăgirii: refuzul de a vedea semnele realității, semnele că omul acela este doar ceea a fost mereu, nu ceea ce l-a recreat imaginația noastră.
Am văzut cu toții paltonul trântit pe capotă. Am văzut alegerile făcute pentru PNL. Am auzit acel “ghinion” sfidător și șocant, tăcerile, dar și răspunsurile mediocre.
Am văzut galeria de consilieri. N-am văzut acțiuni curajoase, strategii. N-am văzut conferințe de presă, interviuri. Am simțit distanța rece. Lipsa de empatie.
Dar fie ne-am făcut că nu vedem, fie am crezut aproape mistic că, precum un zeu, el știe ceva ce noi nu știm, tace și face. Iar când totuși n-a făcut, au început scuzele: ar fi vrut, dar n-a putut, el e bun, dar alții-s răi.
Acum, când realitatea nu mai poate fi nici ignorată, nici cosmetizată, oare am înțeles ce s-a întâmplat? Am înțeles oare că dl Iohannis nici nu s-a schimbat, nici nu ne-a păcălit. Noi ne-am păcălit. Așa este, așa e fost mereu, doar noi ni l-am imaginat altfel.
În campania din 2014, l-am întrebat pe dl Iohannis, într-un interviu, cum ar defini într-un cuvânt România pe care vrea s-o contruiască. Cum va fi România președintelui Iohannis. "România mea", mi-a răspuns. Mi s-a părut teribil de lipsit de imaginație. Era de fapt sincer.
Ar fi important de înțeles pentru a nu repeta, pentru că imaginația colectivă e acum în căutarea unui nou dulap în care să mutăm lucrurile azvârlite de realitate din precedentul. Valeriu Nicolae identifică în interviu un risc.
Dar cu singuranță nu e singurul. Și cel mai mare este ca la un moment dat să apară un extremist, un populist carismatic care să capteze speranțele orfane.
Probabil că așa cum suntem creați, nouă, românilor, ni s-a potrivit cel mai bine monarhia. Din păcate, este o cale extrem de improbabilă și e greu de spus dacă după moartea Regelui Mihai, România mai are o Casă Regală autentică sau doar o butaforie cu candidați la președinție.
Deci trebuie să învățăm votul lucid și responsabil, fără să fim luați de cap, fără să avem nevoie de autoamăgiri.
Să învățăm exigența, evaluarea critică, ceea ce nu e ușor pentru că ele nu sunt educate la școală. În România, școala educă mai degrabă obediența și memorarea, nu scepticismul și vigilența.
Dar măcar dezamăgirile repetate ar trebui să ne învețe ce se întâmplă dacă un om care dă cu paltonul de capotă primește după aceea cu 200.000 de voturi mai mult decât înainte.
Dacă ar fi să am o dorință politică pentru 2022, ea nu ar privi niciun partid sau politician, nicio evoluție anume, nici să pice, nici să rămână actualul guvern, actuala coaliție. Mi-aș dori ca electoratul român să înceteze să construiască și să umple dulapuri, pentru că atunci când asta se va întâmpla, evoluțiile politice vor decurge de la sine.