La început nu e mare diferență între motivele care fac un om să meargă înainte. Competiția face parte din viață și ca să câștigi orice, trebuie să fii mai bun ca opozantul tău, sau ca tine. Sportul este un excelent exemplu în acest sens.
Pe parcurs unii oameni înțeleg că trebuie să câștige competiția cu ei pentru a fi mai buni. Înțeleg că e nevoie să acționeze asupra lor, să-și dezvolte calitățile în ce fac, să se definească excelând într-un domeniu.
Ciudat, acești oameni ajung să nu mai aibă nevoie de competiție, să nu mai aibă nevoie de lupta cu celălalt. Inventatori, profesori universitari, preoți, artiști, iată câteva categorii în care lupta cu sine aduce beneficii nu numai propriilor persoane, ci și societății.
Alții ajung să fie dominați de dorința de a câștiga, ajung să trăiască doar pentru adrenalina dată de competiție și pentru euforia dată de câștig. Acest gen de oameni sfârșesc de cele mai multe ori devenind sclavii câștigului și la fel, în majoritatea cazurilor, ajung să folosească orice metodă pentru a câștiga orice.
La ce bun regulile, dacă ele îl împiedică pe competitor să câștige concursul? La ce bun regulile, dacă încălcându-le individul obține succesul? Interlopi, politicieni de duzină, speculanți ai capitalului, fățarnici, egoiști, iată câteva categorii de oameni care câștigând fac rău. Ce este ciudat este că unii dintre ei, maximizând câștigul, aduc uneori și câte un folos societății și asta le oferă o mască sub care să se ascundă.
În meciul de aseară dintre Argentina și Olanda au fost pe teren niște jucători olandezi care au făcut scandal, neputându-se împăca cu ideea că au pierdut. Corect era să se așeze și să cugete ca să afle de ce. Și apoi să meargă la antrenamente ca să devină mai buni în ce fac cu speranța ca la viitoarea competiție să câștige.
La fel a procedat și cinicul premier austriac opunându-se aderării României la Schengen, de teamă să nu piardă el alegereile dintr-un land și pentru motivul acesta a dat foc Europei. Asta spune multe despre caracterul omului și spune și mai multe despre cum se face politică la nivel european, fără reguli, fără bună cuviință, fără respect, doar în ideea unui câștig personal de moment.
Cei ce doresc să fie mai buni se străduiesc și mulți dintre ei ratează pentru că își ridică ștacheta prea sus. Cei ce doresc cu orice preț să câștige se vor repezi să apuce ce pot, în orice condiții pentru că asta le stârnește adrenalina, drogul fără de care nu pot trăi. Cei ce urmăresc neapărat câștigul fac din el un joc de viață și de moarte sfârșind în majoritatea cazurilor prin a face rău societății, nu numai lor înșile.
Uite, acesta este motivul pentru care capitalismul de stil vechi, specultiv, este imoral și trebuie înlocuit cu cel antreprenorial. Foarte greu lucru, societatea nu a găsit anticorpii care să domolescă în limite rezonabile setea absolută de bani câștigați prin orice mijloace.
Cel ce se vrea mai bun își înțelege și acceptă limitele, de aceea se poate retrage la un moment dat din activitate. Cel ce nu poate trăi decât cu otrava nevoii de câștig se va bate cu toată lumea să ajungă pe o poziție politică, de exemplu, și nu va pleca de acolo decât silit sau cu picioarele înainte. La ce bun atunci să schimbăm un d-alde Bode sau un d-alde Aurescu cu alți inadecvați, dacă nu avem oameni care să ardă de dorința de a face mai bine treaba în domeniile respective?
Problema lumii acesteia, și în particular a noastră, este că doar educația poate îndrepta puțini tineri spre dorința de a fi mai buni. Restul, majoritatea covârșitoare, se vor repezi hulpavi să câștige ceva, orice, de la Crimeea la un premiu de televiziune.
Lumea capitalistă a decedat în clipa când a pus mai presus de orice fapte și însușiri morale dorința avidă, exacerbată de câștig.
România educată a murit înainte de a se naște pentru că cei ce susțineau proiectul voiau doar să câștige la capitolul imagine, nu ardeau de dorința trudei. Voiau un proiect plagiat, precum cel al doctoratului vreunui sfertodoct care a vrut și el să câștige un titlu academic pentru că altul, obținându-l prin muncă, a dovedit că este mai bun.
Problema cu câștigătorii este că au o capacitate extraordinară de agregare. Oriunde sunt doi proști apare al treilea, oriunde e un lacom apare al doilea. Se susțin unul pe altul cu ferocitate pentru că spiritul ăsta de haită le poate apăra câștigurile.
De exemplu, marea coaliție PNL-PSD, care a renunțat la lupta politică ce de bine de rău putea duce România la mai bine. Partidele au făcut un pact de neagresiune care să le conserve pozițiile, sinecurile, puterea, adică au acționat în interes propriu, pentru câștigul lor. Lupta politică la baionetă avea avantajul că dezvăluia imoralitatea și nepriceperea adversarilor și amenința să-i trimită pe câte unii la pensii speciale înainte de vreme.
Cât despre Schengen, ar trebui s-auzim numai de mai bine. Dar să avem peste noapte politicieni serioși care să muncească la proiect nu ca să se laude cu câștigul obținut, ci pentru a deveni un pic mai buni ei înșiși trăbăluind pentru binele celorlalți, este practic imposibil.
Pentru că dacă un om animat de dorința de a deveni mai bun se întreabă zilnic ce a făcut bine și ce trebuie să facă ca să producă mai mult bine, cei animați de dorința de a câștiga sunt uneori ca paraziții: din dorința de a se înfrupta cu sucurile gazdei, o ucid. Nu dintr-o dată, nu instantaneu, ci fără să-i producă durere, încet, pe îndelete, ca agonia să fie dusă la extrem.
Ceea ce fac și partidele noastre azi, brăzdând societaea în funcție de dorințele lor de câștig de putere, nu arând pentru bine general, care ne-ar face pe toți un pic mai buni.