Despre tripla înșelătorie cu privire la minorități

Ciprian Mihali predă din 1992 filosofia contemporană la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A ținut cursuri despre spațiul public ca profesor invitat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București. Doctor în filosofie din 2000 al Universităților din Strasbourg și Cluj-Napoca, a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte țări din Africa de Vest în perioada 2012-2016.

Atunci când au început să se constituie națiunile moderne europene, mai ales în secolul al XIX-lea, unul dintre visurile făuritorilor de națiuni era imaginarea corpului național ca un corp unic și omogen, bazat pe câteva criterii ferme care să-i deosebească pe cei care aparțin unei națiuni de cei care nu-i aparțin. Omogenitatea națională poate fi bazată fie pe limbă, fie pe credință, fie pe sânge, fie pe teritoriu, fie – în cazul cel mai fericit – pe cât mai multe din acestea împreună.

Numai că acest vis frumos, al națiunii rotunde, cristaline și egale cu ea însăși, a fost repede tulburat de tot felul de revendicări marginale: oameni de altă credință, de altă limbă, de altă culoare, de alte convingeri, s-au afirmat ca minorități cerând să fie recunoscute ca egale și diferite cu majoritățile dominante. Căderea imperiilor la sfârșitul Primului Război Mondial a produs tragedii în relațiile dintre majorități și minorități, dintre care unele au răni deschise până azi; ce e sigur e că nicio națiune europeană nu mai poate pretinde că este omogenă din vreun punct de vedere. Și, cu excepția unor politici radicale și violente, nici nu mai poate emite asemenea pretenții. Anii 50-60 au amestecat rasele și culorile, anii 70 și 80 au tulburat opțiunile de gen, pentru ca începând cu anii 90 nici opoziția capitalism-socialism să nu mai însemne mare lucru. În sfârșit, în ultimele decenii s-au multiplicat revendicările religioase, non-religioase sau anti-religioase în continuumul creștin european.

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

De ce spun toate acestea? Pentru a explica ideea că modernitatea ultimelor două secole nu încetează să producă minorități. Pentru că minoritățile nu sunt un accident al epocii noastre, nu sunt o boală, o aberație sau un inamic intern, ci sunt parte integrantă a istoriei noastre colective și individuale.

Dar nu e mai puțin adevărat că o parte importantă din politica societăților noastre de azi este definită de felul în care este negociat raportul cu minoritățile. Există societăți liberale care și-au făcut din protejarea minorităților o vocație; există altele, pentru care orice fel de minoritate este, în primul rând, o amenințare. Între cele două, statele își reorganizează în permanență relația cu minoritatea.

O altă lecție a modernității este că niciunul (sau niciuna) dintre noi nu este pe veci doar majoritar sau doar minoritar. Că putem, sub un același aspect, să fim azi majoritari și a doua zi minoritari. În sfârșit, o altă învățătură demnă de reținut din ultimele două sute de ani este că tratamentul minorităților este oglinda cea mai fidelă în care se poate privi o democrație.

În societatea românească de azi, se întâmplă adeseori ca membrii unei minorități să fie priviți cu suspiciune și să fie considerați doar ca „tolerați” de către majoritari. Spun „tolerați” între ghilimele, pentru că toleranța majoritarului este acea falsă generozitate care are întotdeauna ultimul cuvânt. A fi tolerat înseamnă a putea pierde întotdeauna dreptul la bunăvoința majoritarului și a deveni, astfel, de netolerat. Ungurii, romii, musulmanii sau homosexualii, dar ce spun? chiar femeile au simțit pe pielea lor că poate veni oricând momentul în care majoritarul să nu-i mai tolereze „excesele”.

Se aud azi tot mai tare voci care falsifică dezbaterea publică printr-o triplă înșelătorie cu privire la minorități.

Prima înșelătorie provine din presupoziția citată mai sus că minoritatea este un accident, o boală, o fisură pe corpul majorității și, din acest motiv, într-un anumit fel, minoritarul este întotdeauna dacă nu vinovat de ceva, cu siguranță suspect de ceva. Împotriva acestei înșelătorii voi spune că orice minoritar, individual sau colectiv, are exact atâtea drepturi de a exista și atâtea drepturi politice, sociale sau de orice alt fel precum orice majoritar, individual sau colectiv.

A doua înșelătorie este aceea prin care se induce ideea că, dacă tot există (iar asta numai prin nesfârșita și mereu reafirmata bunătate a majoritarului), atunci minoritatea trebuie să se supună majorității. Cu alte cuvinte, o imagine preluată din modul de funcționare al parlamentarismului (majoritatea votată guvernează, minoritatea formează opoziția) este extrapolată asupra tuturor relațiilor majoritar-minoritar. Împotriva aceste înșelătorii, voi spune că aceste relații nu trebuie să fie identificate cu o relație de putere. Nu există niciun dat în stele sau în textele sfinte prin care să se decidă odată pentru totdeauna că cei mulți comandă și cei puțini se supun. Cei mulți și cei puțini sunt egali.

A treia înșelătorie, atât de frecventă și de gălăgioasă azi, este că minoritățile complotează neîncetat ca să preia puterea și să impună asupra majorității valorile lor, credințele lor, comportamentele lor. De pildă, că dacă vom recunoaște drepturi egale pentru femei, ele vor feminiza societatea (împotriva modelului masculin care a durat sute și mii de ani). Sau că dacă vom recunoaște toate drepturile vreunei minorități musulmane (locale sau imigrate), singura ei voință va fi să islamizeze aceste ținuturi creștine. Sau, în sfârșit, că dacă am accepta, Doamne ferește, drepturi egale pentru persoanele homosexuale sau transsexuale, e de așteptat ca în următorii ani aceste persoane să oblige ceilalți 99,5% dintre heterosexuali să fie și să facă asemeni lor.

Aceste trei înșelătorii sunt prezente azi în majoritatea discursurilor fundamentaliste din societatea românească. Discursuri care sunt profund antidemocratice și periculoase pentru pacea socială din cel puțin trei motive:

1) Pentru că refuză sistematic să accepte că o minoritate caută doar să fie egală în drepturi și libertăți cu majoritatea, nicidecum să aibă privilegii sau drepturi extinse. O minoritate caută recunoaștere, nu putere. Confuzia provine din aceea că amândouă au nevoie de vizibilitate, adică amândouă pot recurge la manifestații publice. Numai că unii au de partea lor poliția și forța, iar ceilalți nu.

2) Pentru că dacă acceptăm azi limitarea drepturilor unei minorități (femei, copii, bătrâni, bolnavi, săraci, unguri, negri, atei, LGBT), în numele confortului majorității, mâine majoritatea s-ar putea să aibă nevoie de și mai mult confort, deci de o altă limitare, de o altă suprimare de drepturi și minorități.

3) În fine, așa cum spuneam mai sus, nimeni nu se naște și moare majoritar. De-a lungul vieții, ne vine fiecăruia rândul să fim o vreme mai lungă sau mai scurtă minoritar. Și atunci se prea poate să simțim în ceafă suflul rece și amenințător al majorității pe care noi înșine am hrănit-o cu fricile noastre și cu înșelătoriile altora.