Prefață
Ca să descrii situația din spațiul ex-sovietic ar fi nevoie de un tom întreg. Nu asta este menirea unui articol.
Articolul de față completează articolele scrise de alți analiști, deslușește aspecte, luminează altfel semiîntunericul lăsat de alte texte pe aceeași temă.
De aceea, cred că o abordare cronologică și pe etape a problemei este necesară pentru ca cititorul să acumuleze, să compare, să întregească tabloul și să-și formeze propria opinie.
Ideologie versus inițiativă privată
Războiul comunismului cu capitalismul a fost un război economic al statului ideologic versus inițiativa particulară liberă. Prosperitatea adusă de inițiativa privată a contribuit hotărâtor la faptul că statele occidentale liberale au câștigat cursa economică.
Statul rus, anchilozat ideologic, n-a putut oferi un răspuns convingător la problema economică pentru că a ținut sub obroc tocmai energiile pe care libertatea și inițiativa personală le puteau dezvolta în societate.
Conducerea URSS a fost una dictatorială, autocrată, iar acest lucru s-a perpetuat după prăbușirea imperiului roșu.
Dictatura proletariatului a fost înlocuită cu dictatura de tip naționalist și imperialist, iar aceasta este cauza situației politice și economice din prezent în spațiul ex-sovietic.
Dezavantajele Rusiei în relația cu statele ex-sovietice
UE exportă voit conceptul democratic și prosperitate în fostul spațiu sovietic văzând în asta principalele arme în lupta cu Rusia. Acestea sunt și cele două dezavantaje majore ale autocrației ruse în relația cu fostele state ex-sovietice.
Prima problemă rusă este că nu poate asigura un nivel de prosperitate similar celui european nici ei și nici statelor pe care le vrea în sfera sa de influență.
Ca atare, fostele republici ex-sovietice privesc cu un ochi spre UE și fac cât de mult comerț pot cu uniunea și vor investiții occidentale pentru a crește economic.
Cu celălalt ochi privesc spre Moscova ba din teamă, cum este cazul Ucrainei și Georgiei, ba din interes, pentru că au relații comerciale cu Moscova și au nevoie de sprijin militar rus.
Al doilea dezavantaj major este că Rusia a reușit să țină aproape de Kremlin doar state ex-sovietice conduse de dictatori, ca Belarus sau Kazahstan.
Rusia exportă dictatură și susține dictatura în spațiul fostei URSS, pentru că știe că doar bazându-se pe dictatorii locali poate să-și promoveze interesele imperialiste.
Ce vrea lumea ex-sovietică și ce vrea Moscova
În ziua de azi, peste tot în fostul spațiu ex-sovietic oamenii luptă într-un fel sau altul cu dictatura rusă și cu urmările acțiunilor lui Putin.
Oamenii au început să facă alergie la lipsa de libertate socială, lumea nu mai suportă ca o mână de indivizi să conducă un stat național după propriul lor interes sau după cel al Moscovei.
Fosta lume ex-sovietică vrea eliberarea de sub jugul rus. De asta spațiul ex-sovietic arde ba mocnit, ba cu flacără, spre furia și neputința locatarului de la Kremlin.
Putin dorește refacerea gloriei imperiului roșu, așa cum a fost acesta la apogeul său, dar țarul de la Kremlin nu mai poate reface imperiul rus așa cum a fost. Tot ce poate face este să încerce să oprească evoluția din spațiul ex-sovietic.
Putin dorește ca Europa de Est să fie o zonă pe care Rusia să o poată controla, la o adică chiar împreună cu UE. Mai vrea ca țările din spațiul ex-sovietic să fie condamnate să rămână sub cizma rusă, iar influența UE să fie aproape nulă.
Din perspectiva aceasta, misiunea lui Putin de a reface gloria fostului imperiu comunist este sortită eșecului. Putin nu are soluții economice sau politice pentru a face reversibil procesul care a dus la prăbușirea imperiului roșu. Are la îndemână doar ce au avut toți dictatorii de-a lungul vremii: propaganda și forța armată. Iar aceste două instrumente nu îi sunt de ajuns.
UE este ce Rusia nu a fost și nici nu este în prezent, iar bunăstarea ei economică și democrația generează forța centrifugă care destramă imperiul rus.
Războiul hibrid purtat de Putin cu Occidentul nu și-a atins scopul. Europa nu reacționează în aceeași paradigmă ca Rusia, nu folosește forța armată ca să-l stopeze pe Putin, iar asta îl pune în inferioritate politică pe liderul de la Kremlin, demonstrând că dictatorul rus este agresorul.
Războiul hibrid împotriva NATO și UE
Rusia nu are cum să contracareze economic UE, nu are cum să se impună pe acest subiect, pentru că tehnologic stă rău, iar ca teritoriu și resurse umane este net inferioară Europei.
Rusia nu poate duce un război cu UE și NATO nu numai din cauza armelor atomice, ci mai ales pentru că este la mai puțin de jumătate din capacitatea militară occidentală.
Tot ce poate spera Rusia lui Putin este să joace militar și politic în fostul spațiu sovietic, acolo unde contraponderea UE și NATO nu este decisivă.
Dar Putin și strategii săi cred că folosind tacticile războiului rece prin care URSS a încercat să dinamiteze statele occidentale își pot asigura cu costuri minime un avantaj. Dacă țin Europa ocupată, au libertatea de a acționa în ce cred ei că este spațiul lor de interes.
Forța centrifugă care a fărâmițat fostul imperiu acționează în continuare
Rusia are mari probleme cu fostele state sovietice. Statele baltice sunt membre ale UE și NATO, Ucraina s-a desprins total de pe orbita Moscovei. Belarus este zguduită de revoltele împotriva dictatorului Lukașenko și a fost nevoie de ajutorul logistic și militar rus ca revoltele să fie înăbușite.
Georgia și-a arătat independanța și numai intervenția militară rusă în Abhazia a oprit drumul ei spre NATO.
În Kazahstan revolta a izbucnit nu din motive economice, ci pentru că poporul s-a săturat de dictatura lui Nursultan Nazarbaev și de problemele economice generate de conducerea autoritară a statului.
Rusia mai controlează militar micile state caucaziene și are influență politică în republicile turcice din jurul Mării Caspice.
Niciodată dictaturile nu au generat prosperitate
Economia are propriile sale reguli de funcționare, reguli care sunt una cu libertatea de acțiune și de exprimare, iar dictaturile distorsionaeză piața pentru că suprimă libertățile civice.
Studiu de caz este Kazahstan, care la 20 de milioane de persoane are un PIB de două ori mai mare ca al României. De ce nu trăiesc kazahii de două ori mai bine ca românii?
Rușii au rezerve uriașe de gaz, dar aproape că nu au industrie chimică. Chinezii construiesc nebunește orașe fără să țină cont că omul de rând nu are bani să cumpere un apartament. Columbia este plină de petrol și cu toate astea populația este săracă.
Dacă nu este distribuit în societate banul adus de exportul de materii prime, acesta nu generează prosperitate. Apoi, dacă ai cetățeni săraci, nu ai piață de desfacere și orice proiect sucombă din lipsă de cumpărători, ca în China.
Nici Rusia, din aceleași motive, nu generează prosperitate acasă și prin urmare nu are ce exporta în fostul spațiu ex-sovietic.
Rusia are gaz, dar și celelalte republici au gaz natural, așa că Rusia nu are cui exporta decât Europei și Chinei.
Rusia este principalul motiv pentru care statele care i-au fost vasale nu asigură bunăstarea cetățenilor, ea și politica ei sunt cauzele dezvoltării insuficiente a acestora. Prin nedezvoltarea sa economică, Rusia blochează dezvoltarea celorlalte state.
Forța armată, singura armă a Rusiei
Rusiei nu-i rămâne altceva de făcut decât să controleze militar statele pe care le vrea în sfera sa de influență.
A făcut-o generând conflicte între fostele state ca să se așeze apoi pe teritoriul acestora ca forță de menținere a păcii.
Transnistria este un exemplu al acestei politici, ca și Abhazia sau Nagorno-Karabah. Ocuparea Crimeii sau războiul hibrid din Dombas demonstrează că Rusia nu și-a domolit niciodată apetitul militar și că nu a renunțat niciodată la folosirea forței în spațiul ex-sovietic.
Rusia este în permanentă stare de război, cu Europa, cu Ucraina, cu vreunul din statele care manifestă tendințe de emancipare politică. Politica aceasta este falimentară pe termen lung, pentru că nu asigură bunăstare Rusiei, ci generează doar cheltuieli bugetare majore.
Politica militară nu aduce bani la buget, ci aruncă în neant resursele care ar trebui să se întoarcă spre cetățean.
Mai mult, o țară aflată permanent în conflict nu are timp să se ocupe de economie, pentru că aparatul său de stat este devorat de urgența problemelor legate de conflictele armate.
Ca atare, Rusia stagnează economic, în vreme ce UE prosperă, în ciuda războiului hibrid, în ciuda tuturor crizelor care au lovit uniunea în utimele decenii.
Focul ce arde în fostul imperiu
Situația aceasta duce Rusia din rău în mai rău. Faptul că Putin a devenit atât de agresiv dovedește că situația țării lui este complicată. Prin urmare, situația lui este complicată, iar poziția lui de lider suprem a devenit nesigură.
Putin are dificultăți majore să controleze spațiul fostului imperiu roșu, revolta din Belarus urmată de revolta din Kazahstan o dovedesc. Frica de o revoltă în Rusia este atât de mare, încât țarul Putin și-a pierdut calmul și siguranța și a devenit agresiv.
Pentru Putini represaliile sunt singura armă de care dispune. Pentru el, glonțul este soluția prin care trebuie să țină sub control populația fostului imperiu roșu, ca să țină sub control propriii cetățeni.
Ca atare, agresiunea împotriva Ucrainei era singura metodă pe care Putin o avea și o are la dispoziție ca să împiedice evoluția centrifugă a statelor foste sovietice. Ca să știe și celelalte republici ex-sovietice ce soartă le așteaptă dacă doresc să iasă de sub influența Moscovei.
Putin nu are nevoie de negocieri cu NATO, discuțiile cu Biden sunt simple perdele de fum cu care Putin încearcă să justifice pentru propriul popor agresiunea ce va urma. Perdele de fum care să justifice morții din conflict și povara sancțiunior economice cu care se va pricopsi Rusia.
Ca să nu aibă parte intern de nemulțumiri ca în războiul din Cecenia, Putin coase propagandistic motivele pe care le va invoca public când situația o va cere.
Putin simte amenințările și crede că e momentul să acționeze. Nu-i mai bine să acționezi preventiv, decât să aștepți inevitabilul? Nu-i mai bine să acționezi acum când situația internațională îți este cât de cât favorabilă ca să mai câștigi prin frică niște ani de liniște în ce a rămas din imperiu?
Nu-i mai bine să tragi împotriva ucrainenilor decât să tragi împotriva propriului popor? Nu-i mai bine să duci lupte pe față în Dombas decât să ai parte la Moscova de revolte ca cele din Belarus și Kazahstan?
Vâlvătaia din Ucraina
Degeaba încearcă Putin să rescrie în cheie imperială istoria poporului ucrainean, nu reușește să păcălească pe nimeni. Doar ideea că Occidentul vrea să distrugă cultura rusă mai poate aduna adepți.
De aceea, ideea invadării Ucrainei servește consolidării controlului asupra acelei părți din societatea rusă care continuă să creadă în ideile lui imperiale. Liniștea de acasă este necesară pentru controlul fostului spațiu ex-sovietic.
Invazia Ucrainei va însemna morți în rândul armatei ruse și cheltuieli bugetare sporite. Iar acest lucru nu va fi privit cu simpatie de întreaga societate rusească, ci va genera nemulțumire, cum a făcut-o și războiul din Cecenia.
Dar Putin nu are ce altă carte să joace politic ca să supraviețuiască. Resursele statului rus sunt limitate și, de aceea, acțiunea din Ucraina va fi și ea limitată. Cel mai probabil, armata rusă nu va invada toată Ucraina, ci se va mulțumi cu ocuparea Dombasului.
Asta îl va scuti de probleme internaționale costisitoare pe Putin, iar pe plan intern nu va suprasolicita nemulțumirea populară generată de repercursiunile economice și sociale ale unui război lung.
Dacă răspunsul armatei ucrainene nu va fi unul solid, iar Occidentul nu va reacționa dur, este posibil ca Putin să încerce să lege în pasul următor Dombasul de Crimeea.
Focul ce arde în Rusia
Situația din Ucraina va depinde însă de modul în care va evolua situația internă din Rusia.
Pentru a ține Rusia sub control, Putin a fost nevoit să schimbe Constituția și să măsluiască alegerile. Dictatorul nu mai beneficiază de sprijin popular, cum se întâmpla în urmă cu un deceniu. Domnia lui nu a adus pace și bunăstare, ci doar un război de uzură, pe care Kremlinul l-a dus cu puține victorii și mari pierderi. Opoziția a crescut în țară, iar cu ea frica dictatorului de o revoltă populară.
Serviciile ruse au vrut să-l ucidă pe opozantul Navalnîi, otrăvindu-l, iar această practică a dovedit faptul că cei de la Kremlin se temeau de un singur om mai mult decât de NATO.
Kremlinul se temea de opoziția politică a lui Navalnîi, se temea de faptul că acesta reușise să spargă monopolul politic al partidului prezidențial. Câștigarea alegerilor în estul Rusiei de către oamenii lui Navalnîi a speriat camarila de la Kremlin. Arestarea liderului Opoziției a fost o soluție prin care regimul Putin și-a cumpărat cu costuri politice foarte mari doi ani de liniște.
Dar focul din Rusia nu s-a stins, nemulțumirea mocnește în societate.
De aceea, are nevoie Putin de intervenția din Ucraina, ca să ducă un război despre care speră că îi va relegitima puterea, cum s-a întâmplat după anexarea Crimeii.
Apoi, limitele răbdării unui popor nu pot fi știute de un dictator. Putin e din ce în ce mai singur, mai nesigur și precis are insomnii din cauza posibilității ca revoltele din Belarus să ajungă la Moscova. Deocamdată ele au ajuns în Kazahstan și cred că e numai o chestiune de timp până ce vor cuprinde și Rusia.
Dictatorii mor cu arma în mână
Masarea armatei ruse la granița cu Ucraina și rapiditatea cu care parașutiștii ruși au ajuns în Kazahstan dovedesc că Rusia este încă stăpână pe arta războiului, dar și faptul că Putin nu mai are răbdare.
Până acum, țarul și-a calculat mișcările politice și armate ca la șah, a fost totdeauna cu un pas înaintea adversarilor. Până acum, prin conflictele create în fostul spațiu sovietic și stinse tot de autor, Putin a avut inițiativa.
Maidanul de la Kiev i-a dat peste cap planurile țarului. De atunci, din 2014, Putin este în defensivă, lucru ce îl face mai imprevizibil și mai periculos.
Reacția Moscovei va crește, răspunsurile ei la probleme vor fi din ce în ce mai agresive și vor fi greu de anticipat.
Lumea ex-sovietică este singură împotriva Moscovei și este posibil ca o nouă cortină roșie să despartă Rusia de lumea civilizată. Putin are nevoie de ea pentru a putea contracara orice tendință de eliberare de sub tutela Kremlinului.
Are nevoie de un nou război rece pentru a încerca să stopeze aderarea Ucrainei la NATO. Sau pentru a putea schimba pe față, fără să se mai încurce în explicații, conducerile țărilor care nu vor marșa pe politica Moscovei.
Putin a recunoscut că dorește să refacă fostul imperiu rus, iar un război rece este singura metodă care i-ar da libertatea de acțiune pe care și-o dorește.
Postfață
Occidentul nu se poate împotrivi unui asemenea proiect, nu are mijloacele și nici dorința politică de a se opune ambițiilor lui Putin.
Sancțiuni, bani pentru investiții în schimbul implementării unor politici democrate, creșterea prezenței NATO în Europa de Est, înarmarea Ucrainei, schimbarea politicii Turciei, blocarea militară a Rusiei în Marea Neagră, acestea sunt posibilitățile de acțiune ale Occidentului.
Singura șansă de detensionare a situației este o revoltă populară care să-l schimbe de la putere pe Putin. Vestul poate să aștepte în spatele unei noi cortine de fier, Rusia însă va fierbe în suc propriu.
Putin nu va sta la putere până în 2036, cum visează. Dar cu cât va rămâne mai mult la putere răul făcut Rusiei și prin contaminare fostului spațiu sovietic și Europei de Est va fi mai mare, mai costisitor. Pare că partea aceasta de lume, cea euro-asiatică, este condamnată de istorie la un purgatoriu lung și nemeritat.