Nu doresc să revin asupra detaliilor a ceea ce s-a întâmplat pe scena politică și socială în ultima vreme, în legătură cu subiectul administrării sistemului de sănătate și demiterea ministrului de resort.
M-a întristat, m-a supărat și m-a uimit în egală măsură felul în care doi oameni inteligenți au ales să facă față unei situații cu o miză extrem de importantă pentru ce ar putea să se întâmple în România, în următorii ani.
Mă raportez însă la acest eveniment pentru că este un subiect de impact pentru toată lumea, cu o încărcătură emoțională incontestabilă, un domeniu sensibil pentru cei mai mulți dintre noi și care a polarizat, în mod evident, societatea – nu de acum, ci de la începutul pandemiei.
Acum că s-au mai răcit lucrurile, poate ar fi bine să ne dăm un pas în spate și să discutăm puțin despre așteptările pe care ni le punem în oameni atunci când ei îşi asumă diverse roluri, în viață și în societate. Și măsura în care așteptările pe care le formulăm sunt realiste.
Realist, despre așteptări
Avem așteptări de la lideri, indiferent în ce loc își manifesta aceștia capacitatea de conducere: de la premier la un mic antreprenor, leadershipul umple spațiul din jur cu așteptări. Este acesta un lucru normal? Da, este normal să avem așteptări. Ceea ce este de revizuit este nivelul așteptărilor, ce le face realiste. Realist nu înseamnă așteptări scăzute.
Liderii mesianici, călare pe cai albi, care trec prin foc și pară fiecare dușman și salvează prințesa din turnul în care a fost încuiată provin din lumea basmelor.
În lumea reală, un lider bun are nevoie de un set de valori, are nevoie de viziune și de o echipă puternică, cu care să își asume contribuția și misiunea personală, pentru obținerea unor rezultate care se pot măsura, în termene în care să se poată menține speranța beneficiarilor că lucrurile merg într-o direcție potrivită.
Dacă regăsim în acțiunile și comunicările liderilor noștri aceste câteva elemente, atunci așteptările noastre au sorți de a se îndeplini și speranța se va menține în timp.
Altfel, lipsa oricărei componente dintre cele de mai sus poate genera mai multe disfuncționalități decât rezultate, presiuni la care liderii să nu poată face față și dezamăgirea și respingerea celor pe care ei îi servesc.
Așteptările vin din setul nostru de valori și din nevoile pe care le resimțim în plan individual sau în legătură cu cei apropiați nouă. Dezvoltăm așteptări pentru că ele sunt legate direct de speranță, iar speranța este cea care ne duce și ne dă putere să mergem mai departe chiar și în situații dificile.
Speranța este aceea care ne recadrează mental când suntem prea obosiți și ni se cere să ne mobilizăm. Când suntem sătui de promisiuni deșarte și ni se cere să mai credem încă o dată. Când spunem că, în sfârșit, am ajuns într-un punct de unde s-ar putea vedea lumina de la capătul tunelului.
În ultimele șase luni, o mare parte a populației are mari speranțe de a reintra în normal - nu numai cu felul în care interacționăm și muncim din cauza pandemiei, ci și în legătură cu schimbările și înnoirile necesare din economie, din învățământ, din sănătate sau din agricultură. Suntem plini de speranță și plini de așteptări.
Așteptările pe care le avem generează multă presiune asupra acelora cărora le pasă. Dacă nu-ți pasă, indiferent ce așteptări au alții de la tine, îți vezi de treburile tale. De aceea, cred că felul în care a fost administrată această situație a fost și din cauza unei mari presiuni resimțite, pentru că cel puțin omul Vlad Voiculescu, fostul ministru al Sănătății, este un om căruia îi pasă. Și care a adus în discuție anumite valori.
Scriam acum câteva săptămâni despre faptul că la nivelul societății este o criză majoră de valori. Apelarea la o valoare importantă la un moment dat, cum a fost transparența, poate genera tangent un soi de schimbare.
Însă nu rezolvă nimic dacă această valoare este apelată punctual, fără să țină cont de un ansamblu întreg de valori care trebuie să acționeze împreună.
Lui Vlad Voiculescu i se face vină de comunicare stângace. Însă oricât de talentat la comunicare ești sau nu, forța comunicării e dată de puterea valorilor tale. Altfel, convingerea că faci bine, convingerea că trebuie să te folosești de transparență într-un anumit moment, moment care încă nu este bine pregătit și în care nu ai susținerea necesară, se poate transforma într-o credință limitativă și poate da rigiditate în abordare.
Astfel înșelând așteptările tuturor celor care văd mai mult decât atât în situația respectivă.
De exemplu, transparența ar trebui să meargă mână în mână cu colaborarea, cu lucrul în echipă și cu responsabilitatea pentru viitor. Toată literatura de specialitate din ultimii 50 de ani în legătură cu managementul schimbării ne arată că în pașii incipienți al unei schimbări este nevoie de o coaliție puternică, coaliție în care chiar dacă nu există sută la sută consens, cel puțin în privința comunicării viziunii legate de schimbare este nevoie de acord.
Principalul rol al celui care dorește să facă schimbarea este să obțină acest acord. Să reușească să coaguleze în jurul său acei oameni de care depinde succesul său. Una dintre cărțile clasice despre managementul schimbării este o fabulă, publicată și în limba română: Icebergul nostru se topește – John P. Kotter, unul dintre părinții soluțiilor de management al schimbării. Vă recomand citirea ei, este o carte placută, destul de scurtă, instructivă, un ghid foarte practic și ... are și poze.
Unii dintre conducătorii noștri au sesizat corect: Icebergul nostru, într-adevăr, se topește. E nevoie de o altă mentalitate și de un alt set de valori. Și există așteptări ridicate.
Pentru că, indiferent de preferințele politice, fiecare român, indiferent de vârstă, de pregătire sau de locul său de baștină, când ajunge la spital își dorește să fie tratat cu respect și să aibă șanse la viață. Aceste așteptări sunt legate de cele mai intime speranțe pe care le avem și, de aceea, e o mare responsabilitate ca ele să fie îndeplinite. Creează aceste așteptări presiune? Desigur... și cer asumare.
Astăzi am citit despre întrebarea pe care și-o pune noul ministru de la Sănătate: dacă va supraviețui în Guvern?
Vorbind despre așteptări, aș spune că cel puțin așteptarea mea este să găsească o cale să ”supraviețuiască”: să înțeleagă cum să-și facă o echipă care să nu-i mai furnizeze pe tavă informații incomplete, să verifice informații înainte de a ieși cu ele la presă, să folosească ierarhia într-un sens constructiv, cu curaj și pentru a găsi soluții la tot felul de probleme adică colaborativ.
Să-și aducă în fiecare zi aminte de jurământul pe care l-a făcut în calitate de medic, să citească și să învețe despre leadership și să parcurgă cu atenție cel puțin fabula cu pinguini despre managementul schimbării pe care o poate găsi la un click distanță și care o poate sprijini să pășească mai sigur în marea schimbare pe care o așteptăm cu toții.
Avem așteptări, avem speranță. Iar dacă asta pune presiuni insurmontabile pe cei care vor dori și de acum încolo să conducă societatea românească, poate că e cazul să își reinterogheze setul de valori.
Tot în literatura de management se acordă un spațiu destul de important felului în care un angajat poate face managementul relației cu șeful său.
În societate suntem cetățeni și conducători. Un raport relațional care ar trebui să fie mai puternic decât cel dintr-o companie, unde nu-ți alegi șeful.
Prin generarea de așteptări puternice, însă realiste în același timp, așteptări legate de conducerea pe bază de principii și în bună credință și integritate și mai puțin de obținerea unor rezultate spectaculoase peste noapte, cetățenii pot face un bun management a liderilor lor.
Pot pune presiune în domeniile esențiale ale vieții: sănătate, siguranță, educație, mediu.
Dacă aceste domenii sunt conduse în bună credință, ele vor servi viitorului și vor asigura prosperitatea pe care o căutăm cu toții. Pentru că economia va putea reporni și va putea fi competitivă doar cu o populație sănătoasă, educată și care se simte în siguranță la ea acasă.
Citeşte şi:
