De la deznădejde la speranță, prin luptă

Ciprian Mihali predă din 1992 filosofia contemporană la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A ținut cursuri despre spațiul public ca profesor invitat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București. Doctor în filosofie din 2000 al Universităților din Strasbourg și Cluj-Napoca, a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte țări din Africa de Vest în perioada 2012-2016.

Am scris în ultimele zile pe un ton învăluit în deznădejde despre situația din învățământul românesc. Trei evenimente mi s-au părut grăitoare când am descris această situație: refuzul masiv al vaccinării în rândul profesorilor, preocuparea inspectoratelor și a profesorilor pentru numerologie și alte șarlatanii; impostura profesorală a unui individ care, cu diplome falsificate, corupe minori pentru a le ține lecții de drept și de sexualitate sau pentru a încuraja ura și violența elevilor împotriva profesorilor.

Aceste trei evenimente par să descrie ele însele o criză foarte profundă a școlii românești, care dacă nu este atacată frontal și de la rădăcină, va produce efecte catastrofale în următorii ani. Și îmi măsor foarte atent cuvintele când spun asta, nu o fac de dragul cuvintelor tari.

Nu voi generaliza spunând că toți profesorii sunt într-un fel și toți elevii în alt fel. Dar se manifestă cu multă pregnanță tendințe majore în rândul unor grupuri mari de profesori și elevi ce descriu o evoluție care a început cu mulți ani în urmă, se acutizează în această perioadă și care se va agrava fără îndoială în anii ce vin.

Faptul că jumătate (mai mult sau mai puțin) dintre profesorii români refuză să se vaccineze mi se pare că ne vorbește despre același lucru ca și transmiterea generalizată de către inspectorate a unei invitații la îmbunătățirea prin „vibrația zilei de naștere” a relației dintre profesori și elevi prin traininguri numerologice. Iar acestea amândouă au un corespondent perfect simetric în refuzul modelului școlar propus de profesori antivacciniști și amatori de numerologie de către niște elevi care refuză și urăsc școala pentru a se deda cu sutele de mii jocurilor lubrice ale unui impostor agresiv și incompetent.

Din tot acest peisaj lipsește pasiunea pentru cunoaștere, curiozitatea și bucuria învățării. Atât de mulți profesori sunt formați și deformați în litera strictă a unei programe și a unui pachet fix de cunoștințe devenite desuete încât orice ieșire din acest perimetru îngust este resimțită ca o traumă care trebuie tratată numerologic, astrologic sau cu feng-shui. Iar această frică față de cunoaștere (pe alocuri chiar ură față de cunoaștere) se transmite și elevilor. Directori rigizi din ministere, inspectori numiți pe linie politică sau alți experți în educație au gândit programe școlare care, sufocând copiii cu informație, ucid orice plăcere a predării și a învățării și anihilează de ambele părți reflexele curiozității. Astfel încât o noutate radicală cum a fost învățământul online a devenit mai degrabă o povară, un blestem pentru toată lumea, din minister până în ultimul cătun, decât șansa unei inovări. Școala românească este înțepenită și ținută captivă de oameni incapabili și lipsiți de orice dorință de a îngădui libertatea actului educațional, ceea ce îi face pe mulți profesori și elevi să se simtă uneori ca doi adversari închiși în aceeași cușcă și gata să se sfâșie în orice clipă.

Voi spune-o încă o dată apăsat: există profesori și există elevi extraordinari, cei care țin în viață școala, cei care se epuizează zi de zi pentru a păstra vie demnitatea învățării într-o societate în care modelele de succes sunt cele pe care le vântură toxic neîncetat televiziunile de scandal. Dar acești adulți și tineri extraordinari sunt prinși în menghina formată, pe de o parte, de rigiditatea unui sistem înțepenit în idealuri educaționale vetuste dar politizat mereu și mereu și, pe de altă parte, de asaltul agresiv al ignoranței, al autosuficienței, al șarlataniei și al pseudo-științelor. Dacă principala relație socială în care este vorba de cunoaștere, de știință și de rațiune (care este relația educațională) este sabotată de chiar actorii ei, care nu mai cred nici în cunoaștere, nici în știință, nici în rațiune, atunci devine aproape inevitabil ca niște copii dornici să întrebe și să caute răspunsuri, dar lipsiți de repere și valori, să se orienteze înspre șarlatanii profesioniști. Care nu sunt, evident, o soluție, ci parte agravantă a problemei.

Citește și Criza școlii și profitorii ei.

Bunul meu prieten și distinsul profesor Mircea Miclea a spus că acest șarlatan care intoxică zilnic rețelele sociale și televiziunile de scandal nu este relevant, că relevantă este criza de care această căpușă profită. Fără să doresc a-l contrazice, aș spune că fiecare astfel de personaj sinistru este relevant și el pentru că ocupă un loc pe care ar trebui să se afle unul sau o sută sau o mie de profesori și care nu sunt acolo unde e nevoie de ei: la capătul întrebărilor copiilor, la fântâna cunoașterii cu care trebuie să se adape curiozitatea lor. Orice loc gol pe care noi, profesorii, îl lăsăm liber din comoditate, din lașitate, din sictir, din incompetență, va fi ocupat de noi și noi șarlatani. Orice refuz de către noi, profesorii, al științei, medicinei, rațiunii va fi urmat numaidecât o explozie de iraționalitate, de bigotism sau dogmatism, care ne va acoperi și pe noi, ca un nor radioactiv.

Acest peisaj este, într-adevăr, dezolant. Dar el nu este lipsit cu totul de speranță. Numai că pentru asta nu e de ajuns să așteptăm miracole, să schimbăm canalul sau să ne prefacem că nu am auzit de tiktok. E nevoie de curaj public, e nevoie de asumarea unor vocații și misiuni sociale care trebuie să depășească azi catedra, tabla sau cursul online. Nu mai e de ajuns să fim profesori, nici măcar să fim buni profesori. Societatea aceasta deznădăjduită, când habotnică și când haotică, are nevoie de profesori ca de niște repere ale valorilor, ale încrederii, ale respectului. Și are nevoie ca ei să fie vizibili, vocali și curajoși, nu conformiști, tăcuți și fricoși. Altfel, bătălia e pierdută.