Klaus Iohannis nu a făcut doar rău în cei 10 ani de mandat prezidențial. Sau, poate mai precis, nu a făcut răul pe care poate să-l facă un președinte prin propriile prerogative constituționale.
Nu a deraiat România de la cursul euroatlantic, dimpotrivă, a întărit această opțiune, singura corectă, dar nu printr-o politică externă vie și inteligentă, ci prin predictibilitate și constanță.
Nu a făcut răul pe care l-ar putea face și de care ar trebui să ne temem în cazul unui personaj precum Călin Georgescu.
Dar dincolo de acest merit indubitabil, cei 10 ani ai epocii Iohannis (al căror bilanț oficial îl puteți citi aici) au fost un mare eșec. Nu economic, România este acum cu mult mai dezvoltată decât în urmă cu un deceniu. Nu ca nivel de trai, progresul este și din acest punct de vedere indubitabil, chiar dacă inegal repartizat.
Este vorba despre un eșec al dezvoltării democratice și instituționale a societății românești. Iar felul în care dl Iohannis a plecat, contextul în care a plecat au o dură simbolistică.
Dl Iohannis a fost alungat de presiunea unei demiteri de care nu l-a mai putut apăra sistemul obedient, după un episod traumatic politic provocat în cea mai mare măsură de prăbușirea instituțiilor cheie ale României private de coordonarea unui sistem nervos central. Cel care ar fi trebuit să fie la Cotroceni.
A plecat detestat, mai detestat decât Ion Iliescu, a plecat ca o ușurare, predând puterea omului pe care a încercat din răsputeri să–l țină departe, să-l umilească, dar singurul împreună cu care ar fi avut o șansă reală de a crea un PNL mai puternic decât l-a preluat.
Predarea puterii tocmai către Ilie Bolojan în urma unei demisii forțate de ura poporului este ultima palmă pe care a încasat-o dl Iohannis.
A existat un episod emblematic între cei, relatat de mai multe surse liberale. Cu ani în urmă, când o delegație de trei lideri PNL a venit la Cotroceni, președintele Iohannis a primit doi dintre ei și l-a ținut pe dl Bolojan la ușă.
Iohannis a eșuat pentru că nu a construit nimic. Politic și instituțional a avut ca unic obiectiv să nu fie deranjat. Nu a evitat doar să fie contrazis, ci și să fie provocat, stimulat, inspirat.
Și Traian Băsescu a vrut control absolut, multă vreme l-a și avut. Dar pentru a construi. Mai bine, mai rău, Traian Băsescu a construit. Klaus Iohannis a vrut control absolut doar pentru a-i fi bine și a bloca orice deranj.
A vrut președinți de partid obedienți, consilieri care să-i spună ce voia să audă, inclusiv că poate deveni secretar general NATO, șefi de instituții docili, apți nu doar să-i execute, ci să-i bănuiască în tăcere dorințele.
Toate acestea i-au dezvoltat lui Klaus Iohannis un misecuvinism monstruos, care i-a umflat capul și i-a anihilat bunul simt, care a aruncat în derizoriu și deciziile bune pe care le-a luat. Așa s-a ajuns la avioane faraonice, cheltuieli secretizate, replici disprețuitoare, gesturi sfidătoare. Misecuvinismul acesta l-a desprins de popor și de realitate.
După opulența faraonică a dlui Iohannis, a fost aproape normal faptul că președintele interimar Ilie Bolojan a venit la preluarea mandatului fără alai, fără antemergatori și sirenă, în mașina de la Senat, care a ieșit din traficul normal pentru a intra neînsoțită pe porțile Palatului.
Desprinderea de bunul simț a dlui Iohannis a provocat un rău imens: decredibilizarea instituției prezidențiale, coborârea nivelului clasei politice până la abisul comod pentru domnia sa. Iar consecința este criza democrației care a explodat nebănuită, nedetectată și feroce în 24 noiembrie, sub nasul unor instituții distruse și în fața unei clase politice caricaturale.
Moștenirea lui Klaus Iohannis este tot ceea ce trăiește România din 24 noiembrie într-o nevroză colectivă provocată de prea multă dezamăgire și frustrare.
Drumul dlui Iohannis și al României a fost de la 70% la 7% încredere. Încredere în el, în instituția prezidențială, în democrație și rolul politicii.
Povestea acestui drum ar trebui studiată în detaliu de fiecare om politic. Este o lecție.
Dar este și una pentru popor. Dl Iohannis a fost ales de două ori. După primul mandat care a conținut toate indiciile necesare, poporul nu numai că l-a reales, să zicem că în fața dnei Dăncilă nu era mult spațiu, dar a primit cu 200 de mii mai multe voturi. Ele i-au spus că e bine ce face, că poporului îi place. Și dacă îi place, i-a dat cu asupra de măsură.
Au fost mulți anii în care criticile la adresa domniei sale erau respinse cu indignare și insulte. Pentru că nevoia de a crede în mirajul neamțului a fost mai mare decât orice argument și rațiune. Dezamăgirea de acum este consecința amăgirii voluntare din trecut.