Nicio lebădă neagră nu pare posibilă, un personaj care să vină din societatea civilă și să reseteze contractul de reprezentare. Între Marcel Ciolacu și Mircea Geoană, oferta politică pentru prezidențiale pare a marca un status quo inițiat de Klaus Iohannis, în care competiția politică este închisă în afara cercului principal de putere partinică.
Niciun partid politic nu a reușit să propună un profil de președinte care să răspundă așteptărilor electoratului, pentru care alegerile prezidențiale rămân cele mai importante.
Sunt mai multe ipoteze de lucru pentru această decuplare dintre oferta politică și cererea societală.
- Democrația a devenit costisitoare și accesul la competiția politică este unul de clan, astfel încât circulația elitelor în societate nu mai cuprinde și politica. Pe de o parte, avem de-a face cu procesul de cartelizare a partidelor, ceea ce face dificil accesul din exteriorul familiilor/triburilor politice. Pe de altă parte, intrarea în competiția politică a devenit prea scumpă și investiția partidului în resurse umane nu mai este o opțiune. Acest lucru se vede nu doar la partidele mamut, PSD și PNL, unde controlul resurselor de partid are miză mare, ci și la partidele noi, unde ascensiunea tinerilor este dificilă, a se vedea noile demisii din REPER.
- Școala românească nu are tradiție în formarea oamenilor politici, așa cum au, de pildă, SUA, Marea Britanie și Franța, și unde, în general, cei care ajung în politica la vârf pot să încapă într-un profil de lider.
- Mediocritizarea liderilor politici nu este un proces autohton, România se înscrie, și ea, într-un Zeitgeist, a se vedea episodul, cu posibila lui reluare, Donald Trump în SUA. Totuși, diferența este dată de cvasi-generalizarea mediocrității la București și de deturnarea instituțiilor, în așa fel încât lebedele negre să fie imposibile.
- Relativizarea, cu vârful maxim atins la Timișoara, unde candidatul PNL la primărie are susținerea PSD sau, așa cum a remarcat un prieten jurnalist, "punctul 8 se răsucește în mormânt". De fapt, răsucirea a debutat chiar cu sabotarea lustrației și cu echivalarea manipulatorie a vinovăției individuale cu responsabilitatea colectivă. Așa au ajuns românii să fie cu toții turnători, într-o măsură sau alta, pentru ca vinovații să nu se mai deosebească prin nimic. Politic, însă, trivializarea și mlăștinirea în toate au fost validate de răsturnarea votului făcută de președintele Klaus Iohannis, care, după ce și-a înaintat ca unică ofertă electorală "fără PSD", a adus PSD la putere și a demarat practic un proces de dizolvare a liberalismului în interiorul alianței cu PSD. A fost momentul culminant al compromiterii contractului de reprezentare și întoarcerea la paradigma democrației delegative, în care cetățeanul există politic doar în momentul electoral, între scrutine nu are nicio pârghie de control real al puterii politice.
- Transformarea instituției prezidențiale în sinecură și opacizarea ei. Este una dintre cele mai grave consecințe ale mandatelor lui Klaus Iohannis, pe termen lung și fereastra în care puterea și reprezentarea președinției pot fi restaurate nu e deloc mare. Dacă scrutinul prezidențial, mutat arbitrar în toamnă, va confirma intrarea președinției în irelevanță, atunci instituția prezidențială va avea soarta pe care o au ICR și CNA, două instituții deturnate de la rolul lor. A propos, dacă nu se ma știe nimic despre soarta lui Cezar Preda, e pentru că a primit adăpost la ICR Paris.
Mai este însă un element, și anume oportunismul partidelor politice mainstream, pentru care e mai degrabă convenabil ca așteptarea electoratului să meargă spre instituția prezidențială.
Într-o democrație funcțională, partidele sunt instituții fundamentale, dar asta înseamnă și că dau seama în fața bazinului electoral pe care-l au. Or, în România, cu excepția și ea fragilă a UDMR-ului, celelalte partide au un electorat volatil, ceea ce, de altfel, face și atât de posibil votul resentimentar, de blam, și mutarea de la un partid la altul, fără sesizarea vreunei contradicții ideologice