Nimic nou în Republica Moldova. Peste câteva zile, alegeri prezidenţiale. Vor intra în turul al doilea Igor Dodon şi Maia Sandu. La fel ca în 2016. Va câştiga Igor Dodon. La fel ca în 2016. Se va discuta iarăşi, între cele două tururi, de opţiunea pro-Rusia versus opţiunea pro-UE. La fel ca în 2016, 2012, 2009, 2005, 2001…
De fapt, din 1991 încoace, după destrămarea Uniunii Sovietice şi apariţia acestei mici republici artificiale, statutul Republicii Moldova în Europa s-a schimbat foarte puţin iar temele şi partiturile politice sunt cam aceleaşi, chiar dacă vechi, erodate şi prăfuite, dar încă valabile. Nu a apărut nimic nou, nimic semnificativ. Un Acord de Asociere cu UE în 2014 şi ridicarea vizelor, atât. Figurile politice se mai schimbă, o dată la 8-10 ani, dar muzica este aceeaşi, şi e tot mai puţin interesantă, nu numai pentru europeni şi pentru România, dar inclusiv pentru proprii ei cetăţeni, din care mulţi aleg să plece în Vest, să evadeze dintr-un spaţiu îngheţat geopolitic şi fără speranţă şi să înceapă o viaţă nouă.
Depopularea Republicii Moldova a fost una dintre cele mai severe din lume, republica de peste Prut pierzându-şi în ultimii 29 de ani peste 30% din populaţie sau chiar mai mult, dacă luăm în considerare şi secesiunea de facto a Transnistriei. Dar numărul mic de oameni nu este singura problemă a acestei „invenţii” ruseşti, vulnerabilizată în primul rând de lipsa de identitate naţională şi, s-o spunem direct, de lipsa unui loc pe hartă. Pur şi simplu nu prea este loc pe harta Europei pentru acest stat aflat în căutarea unei identităţi de un fel sau altul.
Toată lumea ştie că există popoare fără ţară, iar exemplul cel mai cunoscut şi mai tragic pe plan internaţional este cel al kurzilor. Dar puţini realizează că există şi ţări fără popor, Republica Moldova fiind unul din aceste triste exemple de experimente nereuşite făcute în laboratoarele ideologice sovietice, din care nu a ieşit nimic. O mare parte români, o parte ruşi şi o parte ucraineni aveau din start şanse foarte puţine să reuşească să facă împreună „o ţară”. Şi nici nu au reuşit. S-au străduit unii să inventeze „moldovenismul”, pentru a anima şi închega puţin atmosfera post-sovietică, o formă fără fond, care a produs mai mult rău decât bine unei populaţii confuze şi debusolate, care nu înţelege care sau dacă are un „rost politic” în lume, altul decât de a întregi spaţiul tampon pe care şi l-a creat Rusia, de la Marea Baltică la Marea Neagră, pentru a se separa de spaţiul strategic occidental.
Dar să revenim la alegerile care urmează pe 1 noiembrie. Puţin interes, puţină emoţie. Mai stinse chiar ca în trecut, dar pe aceleaşi coordonate. Candidatul Rusiei, Igor Dodon, este singurul care nici nu îşi mai ascunde afilierea, tocmai pentru că strategii ruşi l-au asigurat că nu are nimic de pierdut cu această asumare. Acelaşi discurs plat, cenuşiu, bolovănos, de parcă ar fi nepotul lui Vladimir Voronin (2001-2009), dus însă mai mult pe la şcoala politică de la Moscova chiar decât bătrânul comunist, care mai scăpa din când în când câte o vorbă neaoşă şi câte „o aroganţă” moldovenească, aşa cum a făcut cu Planul Kozak în 2003. Cel nou este însă complet teleghidat, un roboţel tras cu cheia şi plătit de la Kremlin, un agent de influenţă al Moscovei fără nicio noimă, fără niciun haz.
De partea cealaltă, cea care ar fi trebuit să fie în mod limpede şi ferm candidata UE şi a României a ezitat să îşi asume acest rol curajos, fiindu-i parcă ruşine să se prezinte astfel şi să-şi asume această identitate politică, de parcă pro-ruşii din republică s-ar gândi vreun moment să o voteze. Doamna Maia Sandu, după gafa uriaşă a guvernului făcut împreună cu partidul lui Dodon (despre care am scris tranşant, în 2019[1]), coaliţie din care a fost repede şi previzibil dată afară, aşa cum lasă mafioţii pe cineva jos din maşină pe centura oraşului după ce nu mai au nevoie de serviciile respective, a preferat să facă o campanie mică, de partid, să îşi întărească poziţia de lider al opoziţiei, oarecum dând semne că ştie că nu are şanse să câştige dar este interesată să rămână totuşi pe scena politică, arătând că este măcar în faţa celorlalţi candidaţi pro-europeni şi pro-români din cursă. Mic obiectiv.
Pentru înfrângerea lui Dodon, ar fi fost necesară o campanie mare, entuziastă şi construirea unei largi coaliţii pro-europene. Dacă doamna Maia Sandu ar fi dorit cu adevărat, România putea da un semnal clar în acest sens. Dar în politică şi diplomaţie şi „tăcerea este un răspuns”...
Acest val aşteptat al schimbării nu s-a produs şi nu e o mare supriză. UE a încurcat cât a putut lucrurile în 2019, când fostul comisar pentru extindere Hahn, aflat la final de mandat în vechea Comisie Juncker şi în căutarea unui nou mandat în Comisia von der Leyen, voia să rezolve rapid criza guvernamentală de la Chişinău – pentru a nu se prezenta cu „restanţe” - şi a convins Bruxellles-ul să accepte să bată palma cu Putin pentru formarea guvernului, sub acoperişul ideii nobile a „îndepărtării oligarhului Plahotniuc de la putere”. Şi administraţia Trump a girat indirect înţelegerea, prin intermediul ambasadorului american.
Scump se mai plăteşte, chiar şi acum, greşeala combinaţiei de atunci cu Dodon şi cu agenţii Rusiei... Propunerea mea fusese ca, având în vedere lipsa evidentă a unei soluţii bune pentru Republica Moldova, blocul Maia Sandu-Andrei Năstase să stea pur şi simplu deoparte, să nu gireze nimic în acea fază, chiar dacă s-ar fi repetat alegerile parlamentare sau Plahotniuc şi-ar fi impus până la urmă un nou guvern, cu ajutorul socialiştilor. Nu trebuiau să se amestece în acea combinaţie sulfuroasă. Momentul lor nu venise. Mai era nevoie de câţiva ani de răbdare.
Din păcate, orbiţi de furie, de ura împotriva lui Plahotniuc (legitimă, probabil) şi de graba de a sări pe un cal (care s-a dovedit de carton), Maia Sandu şi Andrei Năstase au stricat totul. Aveau potenţialul de a câştiga următoarele alegeri, chiar dacă pe cele din februarie 2019 le pierduseră. Un partid care pierde alegerile trebuie să stea în opoziţie şi să se pregătească serios pentru viitoarele competiţii, nu să intre pe uşa din dos la guvernare, făcând un compromis care o să doară până la sfârşitul vieţii.
Mă tem că, în turul al doilea, diferenţa dintre Igor Dodon şi Maia Sandu va fi chiar mai mare ca în 2016. Atunci i-au departajat doar 70.000 de voturi. Pierderea primăriei tradiţional liberale şi pro-europene a Chişinăului, în noiembrie anul trecut, după ruşinea guvernării ratate cu socialiştii, a fost un semnal greu dar relevant.
Din România nu mai vine niciun semnal intens de susţinere, ca în anii trecuţi. Maia Sandu nu a dorit să se asocieze cu imaginea României iar discursul ei pro-european a fost cam abstract şi fad. Tinerii şi-au pierdut între timp entuziasmul. Fuseseră influenţaţi să creadă puternic în marele obiectiv anti-Plahotniuc, au susţinut cu naivitate în vara lui 2019 soluţia „monstruoasei coaliţii” cu socialiştii lui Dodon şi, după ce au văzut cât de rău s-a terminat, au tăcut şi nu îi mai interesează campania de acum.
Candidaţii cu discurs clar pro-românesc („unioniştii”) sunt din păcate cei „minori politic” şi vor înregistra fiecare sub 10%, cu un scor ceva mai bun pe care îl va obţine probabil domnul Andrei Năstase, dar insuficient pentru a se apropia măcar de şansa turului al doilea. Nici măcar ei nu au putut să se unească, despre ce unire cu România vorbesc? Renato Usatîi, şi el cu voturi undeva între 5-10%, obţinute din mocirla business-urilor dubioase ale spaţiului post-sovietic şi a pro-rusismului fetid, se pregăteşte deja să se facă util Moscovei şi să îl susţină pe Igor Dodon în turul al doilea.
Ieri, în cadrul „Dialogurilor ICDE”, profesorul Radu Carp a oferit o altă explicaţie interesantă pentru încremenirea politică şi lipsa de speranţe de la Chişinău. Scandalul furtului miliardului din băncile moldoveneşti, petrecut din nefericire în guvernările pro-europene, atârnă încă foarte greu în balanţa opţiunilor politice şi este aproape imposibil să mai aprinzi focul entuziasmului pro-UE după atâtea dezamăgiri, un declin început odată cu întemniţarea pentru corupţie a fostului premier Vlad Filat şi căderea lamentabilă (tot pe acuzaţii de corupţie) a fostului primar liberal al Chişinăului, Dorin Chirtoacă.
Aici, în acest punct mort, se află captivă Republica Moldova. Privind la scara istoriei recente, prea multe nu s-au întâmplat după 1991. Între 2009 şi 2019, vreo zece ani, a pâlpâit oarecum flacăra speranţelor pro-europene, au fost câteva guvernări chinuite autointitulate „pro-europene”, care s-au destrămat în scandaluri interminabile, s-au refăcut şi iar s-au scindat, pentru a sfârşi care prin închisori, care prin cumplite decepţii, care prin anonimat politic.
UE şi SUA nu mai ştiu sau nu au ştiut niciodată ce să facă cu Republica Moldova. România a fost, la rândul ei, nepricepută şi lipsită de viziune (sau de voinţă şi interes real?) în ultimii 30 de ani. Doar Rusia dă semne că ştie exact care este întrebuinţarea micii republici. Un spaţiu pe care îl controlează (parţial) dar nu îl doreşte cu adevărat, pe care îl ţine blocat şi fără speranţe, în care singurul interes este să nu pătrundă aerul occidental şi românesc, pentru a nu vedea mâine-poimâine fluturând steagul albastru al UE sau ridicându-se baze militare americane. În rest, mize mici, ceva import de vin şi fructe, oricum nesemnificativ pentru piaţa rusească, un strop de gaz şi câteva zeci de mii de muncitori ieftini din republică pe şantierele sau câmpurile din Rusia, cei care nu s-au încumetat să plece spre Vest. O nimica toată, adică, pentru Rusia. Cu o altfel de negociere a Occidentului cu Rusia, Moscova ar putea fi convinsă să elibereze din captivitate acest mic spaţiu post-sovietic, de care are mult mai puţină nevoie decât sunt unii tentaţi să creadă.
Dacă aţi fi întrebat orice student de la Relaţii Internaţionale până acum câteva luni care este ţara din Vecinătatea Estică a UE în care nu se întâmplă nimic, toţi v-ar fi răspuns, fără ezitare, Belarus. Dar Minskul s-a trezit, iată, tocmai pe când Chişinăul a adormit. Poate cândva, peste ani, o altă generaţie de politicieni, redescoperind istoria dar având o viziune clară şi lucidă asupra viitorului, îşi va pune serios întrebarea dacă un asemenea stat chiar trebuia inventat şi menţinut artificial „pe aparate” de Marile Puteri (nu că ar fi singurul) iar soluţia nu ar veni cumva pe cale raţională. Dar nu, nu acum şi nu cu aceşti oameni politici, nici cu cei locali, nici cu cei de la Est, nici cu cei de la Vest de Chişinău.
[1] https://www.contributors.ro/de-ce-a-mu%C8%99cat-maia-marul-otravit-criza-republicii-moldova-%C8%99i-capcana-rusiei/
Toate articolele publicate de Valentin Naumescu pe Spotmedia.ro pot fi citite pe pagina sa de autor.
Urmărește și prima ediție a Dialogurilor ICDE: Ora de politică internațională, în format video: